Promiteam acum o vreme, odata cu publicarea superbului articol (scuzati modestia!) despre lucrurile inutile pe care le tot (vrem sa le) cumparam, ca voi continua subiectul, a.i. sa putem avea o idee cat mai buna despre ce inseamna o viata echilibrata. Voi incerca asadar, in continuare, sa expun primele idei utile despre bani si cum sa ii privim. Mentionez ca inclusiv eu am invatat aceste idei din carti sau de la alte persoane, deci nu-mi apartine vreuna dintre ele, dar le consider usor de aplicat si realmente folositoare.

Stiti sentimentul ala, cand ai un vis mare (de exemplu, sa ai casa ta proprie, cu piscina, panorama spre ce vrei tu, decapotabila in garaj s.a.)  dar te intrebi cum si cand o sa ti-l poti permite? Daca esti angajat, gasesti tot mai dificil sa rezisti cu banii pe care ii castigi timp de 30 zile? Daca esti somer, simti cum te ia cu sperieti cand il vezi pe curier venind spre blocul tau? Iti vezi visele erodate de multimea de facturi care iti sosesc in cutia postala, luna de luna? Daca da, trebuie sa faci mai multi bani, cred ca esti de acord. Vestea proasta e ca inainte sa faci mai multi bani, trebuie sa iti rezolvi problemele actuale cu banii, sa iti platesti datoriile in primul rand.

Albert Camus, scriitorul francez, scria acum 80 ani ca “exista un fel de snobism spiritual care ii face pe oameni sa creada ca pot fi fericiti fara bani”. Margaret Thatcher, fost prim-ministru al Angliei, spunea ca “nimeni nu si-ar fi amintit de Bunul Samaritean daca acesta ar fi avut doar intentii. Avea si bani!”. Asadar, fie ca esti de acord sau nu, grijile pe care ni le facem cum sa obtinem, si cum sa cheltuim banii ne consuma o mare parte a zilei; uneori ne tin treji noptile.

Oamenii care au probleme financiare trebuie sa isi plateasca datoriile, sau macar sa aiba un plan in legatura cu plata lor. Dupa care pot trece la o alta etapa, la noi riscuri sau proiecte de afaceri. Hai sa fim sinceri, majoritatea oamenilor sunt varza la administrarea banilor. Pana si Statul e varza, e mai rau decat varza. Problema este de fapt foarte simpla: cheltuie mai mult decat castiga. Rezolvarea problemei insa, nu este simpla deloc. Cand esti la baza muntelui dupa o avalansa, ti se pare imposibil sa iti sapi un culoar de iesire.

Eu recunosc ca habar nu am de statisticile din Romania in legatura cu datoria medie a fiecarui roman, cate carti de credit are, s.a.m.d., insa sunt sigur ca daca as sti, m-ar intrista. Si pe voi v-ar intrista, fiindca discutam de sume totale colosale, pentru care se plateste dobanda faina, cel putin 20% pe an, daca e sa mentionez o cirfra. Iubim sa folosim plasticul cu numele nostru in relief. La centrele comerciale e criza, intr-adevar, de locuri de parcare. Solutia de iesire din aceasta criza nu este universala, si trebuie abordata personal, fiecare cu capraria lui, cetatean cu cetatean.

Primul pas este sa ne uitam la intrebarile de mai jos, si sa raspundem la ele (doar nu credeati ca scapati):

• Cate carduri de credit aveti?
• Ce datorie aveti pe fiecare din ele?
• Ati adunat toate sumele astea?
• Ce dobanzi platiti pentru ele, si ce penalitati datorati?
• Daca veniturile nu mai cresc, cat va va lua sa platiti aceste carduri, presupunand ca nu va mai atingeti de ele?
• Daca veniturile scad, sau mai rau, dispar, cum o sa platiti sumele acestea, sau macar dobanda pe ele?
• Va permiteti cu adevarat distractia de mai sus?

Cel mai nasol mi se pare faptul ca tinerii au devenit o piata tinta pentru banci, iar acestia isi fac usor descoperiri de cont (daca nu chiar credite de consum!) de 3x cat venitul pe care il au la un loc de munca cu zero siguranta de viitor, banii facandu-i praf pe haine la moda, pizza, distractii, cadouri pentru prietene, electronice si lista poate continua. Nu exista baza financiara pentru acest gen de consum, iar unii din acesti tineri vor avea in curand ceea ce americanii numesc bad credit record, adica, pe romaneste, in momentul cand vor dori sa isi cumpere o casa sau o masina, banca le va refuza aplicatia, considerandu-i incapabili de seriozitate in plata datoriilor. Cunosc cazuri reale, in Romania.

Deci, cum facem sa iesim de sub muntele de zapada de care mentionam mai devreme? Sunt patru pasi de baza, dar imi permit sa adaug un al cincilea, ghiciti voi care:

1. Ne platim datoriile pe care le avem acum;
2. Invatam sa impartim (si) cu altii;
3. Punem deoparte oricat de putin, luna de luna;
4. Punem limite stricte pe cheltuieli;
5. Invatam sa traim in aceste limite.

“Ceea ce trebuie sa invatam sa facem, invatam prin practica”, spunea Aristotel. Cel mai bun plan pentru plata datoriilor si punerea de ordine in finantele personale este acela pe care il vom descoperi fiecare, singuri, facand ceva in acest sens, orice!

Sper ca ideile de mai sus sa va fie de ajutor, dar va anunt de pe acum ca urmeaza articole noi legate de cei 5 pasi prezentati. Pe curand!

Faptele pe care urmeaza sa le descriu se refera strict la persoana mea, la afacerile mele (personale, sau alte prietenilor), iar acestea pot contine sfaturi utile dar nu le consider o reteta a succesului pe Twitter.

O mica istorie: ciripesc demult, cam din al doilea an de Twitter (ca in primul oricum de-abia il cunoscusera cativa romani), mai precis de prin vara 2007. In ceea ce ma priveste, au fost doua mari actiuni pe care le-am desfasurat pe Twitter, in domeniul afacerilor. Una dintre ele s-a produs fara sa vreau, natural; cealalta am produs-o fiindca asa am vrut eu.

1. Afacerea mea in domeniul imobiliarelor
2. Restaurantul Le Gourmand, Bucuresti

1. La un moment dat mi-am facut un cont de Twitter special pentru imobiliare, numit chiar asa fiindca era lejer sa prinzi username-uri bune pe vremea aia. Ciripeam pe-acolo in legatura cu proprietatile pe care le vizionasem pentru diversi clienti, adica puneam in 160 de caractere cat mai multe informatii descriptive. O faceam nu din speranta ca imi va da cineva Reply si gata, realizam tranzactia. O faceam pentru ca doream sa arat ca ma ocup, ca sunt pe ogor, la arat, si ca plugul functioneaza. In rest, foloseam contul meu principal, pentru diversele conversatii zilnice cu cativa twitteristi, recomandari, sharing, idei din business, din imobiliare, s.a.m.d.

Spuneam acolo si cand ma duceam la o vizionare, pentru cine (cu link catre persoana/firma respectiva), mai postam si cate-o poza cu locatia vizionata. Ma si laudam cand iesea o tranzactie, clientul imi multumea tot pe Twitter, era cool. Ce s-a intamplat a fost ca intr-un timp relativ scurt am devenit cunoscut drept persoana cheie din Twitter in Romania care se ocupa de imobiliare, si care iti rezolva problema in domeniu (bine, adevarul e ca pot rezolva destul de multe probleme, dar nu chiar toate).

Asadar in perioada 02/2008 – 08/2008, adica imediat dupa ce am revenit in imobiliare dupa o scurta incursiune in alt domeniu, am avut clienti exclusiv din Twitter. Unul dupa altul, fara numar – cum se spune. Era super fain, dar mi-a venit vacanta si mi-am bagat picioarele, am inceput sa ignor jucaria. Iar jucaria s-a razbunat, incepand sa ma ignore si ea pe mine. Cam cum era Tamagotchi. Ma rog, deruland cu viteza pana astazi, in continuare ma pot lauda cu acest canal sursa de business, desi am si altele acum. Ca idee, mai sunt imobilianti pe Twitter, dar din cate am putut observa fara sa ii intreb, nu cred ca produc vreun comision din activitatea lor aici. Cred ca nu se intelege faptul ca pe oameni nu ii intereseaza business-ul nostru, ci al lor. Asadar, eu nu cred ca mi-a duplicat cineva succesul in imobiliare pe Twitter. Pana acum, cel putin. Chiar imi doresc sa o faca.

Sa va mai dau un exemplu elocvent, desi doar 50% on-topic: uite, Manafu tocmai m-a intrebat (din nou) daca am ceva pentru el, birouri adica. Direct Message. Eu nu pot sa ii raspund direct, ca nu ma urmareste. Se prea poate sa nu ii rezolv dorinta, fiindca de fapt nu avem comunicarea pe care mi-o doresc, respectiv pe care si-o doreste (simt eu asta). Dar scriu despre faza pentru ca vreau ca alti actori ai teatrului imobiliar sa afle de el, si sa il ajute! Asta e principiul cu care am lucrat: clientul trebuie rezolvat, indiferent daca iau eu comisionul, sau il iau altii. Sigur ca incerci sa il rezolvi tu intai, pentru bani evident. Dar nu odata am gasit rezolvarea problemei sale la alti agenti, iar eu nu mi-am luat acel comision. Clientul insa stie asta, si tot la mine se intoarce. Valoarea lui pe termen lung e importanta pentru mine, chiar daca nu reusesc sa le arat asta intotdeauna.

2. Undeva in noiembrie sau decembrie 2008 incepea sa ia contur un nou restaurant in Bucuresti, la poalele cutiei de sticla din zona unde imi petrec o buna perioada timpul fiecarei zile. Urma sa fie numit Le Gourmand. Mi-au placut proprietarii din start, la fel si conceptul – bufet deschis (suedez), mancare crancena, ambianta la fel. Asadar m-am lipit de ei, traiam impreuna cu ei pasiunea deschiderii acestui local. N-a trecut mult dupa evenimentul deschiderii, ca m-am gandit eu la Twitter si cum sa fac eu sa aduc clienti si recunoastere folosindu-ma de platforma care intre timp devenise foarte cunoscuta.  Si uite-asa s-a nascut @legourmand, cu cateva zile inainte sa se prinda alte restaurante cu acelasi nume de beneficiile unei prezente twitteriene, sic. Cateva zile l-am lasat la dospit, iar apoi l-am particularizat un pic dupa culorile spatiului.

Urmatorul pas a fost sa il transform in ceea ce se traduce prin spammer pe Twitter, adica d’asta care a rasarit si el pe acolo, si urmareste pe toata lumea in cautarea faimei. Efectiv nu stiam cum sa apuc tauru’ de coarne, sa-i dau bice mai repede, si eficient. Numai ca inainte sa incep urmarirea masiva, am bagat cateva tweet-uri de bun gust, din cate imi amintesc. Ca oamenii sa nu dea Block asa, gratuit. Tam nesam, l-am adus pe evanghelistul Bobby Voicu in restaurant, stiind ca va incepe o mica revolutie pe Twitter in ceea ce priveste conceptul restaurantului si prezenta sa pe Twitter (da Bobby, te-am folosit!). Chiar atunci s-a pierdut momentul oleaca, fiindca Twitter a descoperit manevra mea cu spam-ul, si au suspendat contul. Au trecut vreo cateva zile pana l-am reactivat, timp in care unii dintre cei spamati probabil ca ne-au ignorat din start. Revenit, am ciripit in draci despre mancarurile care isi asteptau gurmanzii, respectiv dialogam cu orice persoana pe care o gaseam prin Twitter Search ca vorbeste despre mancare. Salivau unii la propriu, asa misto scriam. Bobby a organizat chiar un concurs fain, “Ce-ar zice un mancacios daca ar fi pe Twitter?”, cu premiu din partea restaurantului. 

Doar ca nu prea am reusit cu un alt scop de-al meu, si anume postarea de informatii faine despre mancaruri sau ingrediente, gen originea unui fel de mancare, bancuri scurte, a-ha-uri, s.a.m.d. Cam cum face @foodimentary. Era munca serioasa sa produci asa ceva, ori imi consuma oricum vreo 2 ore pe zi in cel mai bun caz, si era munca pro-bono, o faceam doar pentru ca imi placea mie foarte mult. In fiecare zi ma asiguram ca iPhone-u’ e incarcat la orele mesei, si ma duceam in restaurant sa concep twittereala mesei/zilei respective, indiferent ca era zi lucratoare sau sfarsit de saptamana. Ai putea gandi ca e greu, ca e prea mult, dar e pretul succesului. Incet-incet, m-am contopit cu restaurantul asta, il vedeam ca si cum ar fi business-ul meu personal.

Din punct de vedere rezultate obtinute, situatia e cu dus si intors. Ceva awareness am creat, fiindca in twitosfera si intre prietenii acestora, locatia era cunoscuta. Daca bagai un Google Search, gaseai si contul de Twitter, fiindu-ti usor sa urmaresti cu ce ne ocupam in fiecare zi. Am fost mentionati in articole de business, s-au scris mai mult de cinci cronici despre noi, le gasiti pe toate cu link din a mea. Twiteristi veneau la masa. A doua oara veneau cu familia, chiar si cu firma. Oricum, stateam foarte bine la rata revenirii, multe sute de procente. Tot din Twitter au izvorat mai multe cateva  mese de grup, adica peste 20 persoane. Proprietarii nu stiu chestia asta in toate detaliile, iar daca ar afla-o cred ca nu m-ar crede, desi aveau incredere si ma sustineau in ceea ce faceam. Le-o fi fost teama ca o sa cer comision… nu stiu. Departe de mine gandul, oricum.

Si pentru ca povestile prea frumoase nu dureaza mult, chiria a inceput sa ii apese pe proprietari din ce in ce mai accentuat, fiind semnata la un nivel exorbitant, agreat la inceput fiindca probabil erau orbiti de acea pasiune nebuna. Dar mai era o problema, ei se ocupau si de bucatarie, si de administrarea chestiunii, si de “animatie”. Prima cu a treia hai ca merge, dar a doua nu se pupa cu prima de nici o culoare in cadrul aceleasi persoane, asa cum vad eu alimentatia publica. Practic, imediat dupa o cronica excelenta din partea lui Peter Imre, pasiunea a disparut (de fapt, apucase sa dispara inainte sa vina dl. Imre, care nu banuia ca a vazut maxim 50% din ce putea restaurantul, si tot 5 stele i-a dat!) iar saptamana asta, localul a fost inchis. Asadar, pasiunea mea pentru twitereala in numele restaurantului s-a stins odata cu a familiei care il detinea, respectiv cu a celor care ne urmareau pe Twitter: cand am anuntat ca s-a inchis, o luna dupa tweet-ul anterior astuia, abia vreo doua persoane au simpatizat si mi-au scris mesaje.

Ce invatam din toate astea, in cateva cuvinte? Ca e bine sa:

• ai o strategie
• ai rezultate clar definite
• planuiesti si/sa participi

Lucruri pe care e bine sa le aplici in legatura cu viata ta, in general. Nu doar pentru Twitter.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

English summary of this post:

I was involved with two small businesses that have found Twitter very useful. Here are the details: 

1. My real estate business/agency – I’ve identified clients (rather than them identifying myself) and have made transactions exclusively because of twitter for a period of almost 6 months, during 2008, first and second quarter. All I did was tweet from my company’s account (@imobiliare), but mostly from my own (@sigheti). What did I tweet about: everyday stuff, real estate issues in brief, real estate listings themselves a.s.o. People were identifying me as the real estate expert on Twitter in Bucharest, hence the contacts that got to be actual clients. When my twitter usage frequency decreased, things changed, but I can get them back anytime, if I really want to – despite more and more realtors being present on twitter. To my knowledge, none of them replicated this experience. 

2. A business, all-inclusive restaurant belonging to somebody else. I simply loved the place, so I set up a Twitter account for it (@legourmand). Owners knew about it, and supported me in the process (not financially, btw). Had the account suspended on day one due to suspicious activity (many people followed vs. followers), but after convincing Twitter that we’re good people, I started writing about food facts, restaurant facts, dialogs with (hungry) people, making reservations on twitter, organizing twitter competitions rewarded with dinners or lunches, and presented the menus every single day (lunch and dinner), including photos. All from my iPhone. I planned to write more and more food related content – to get a loyal tribe of followers, just as the restaurant had a very high level of loyalty with customers, but failed. The twitosphere and the blogosphere seemed to love it, some of them came to eat, some of them organized family/corporate events. To me, this was unbelievably cool. Speaking of which, now it’s not a secret anymore that it was me behind the account. This week the restaurant closed because of very high level of rent for the location. 

Shortly put, here are 3 rules of using Twitter for business, which you can apply to your personal development, as well.

Young Chuck moved to Texas and bought a donkey from a farmer for  $100.00. The farmer agreed to deliver the donkey the next day. 

The next day he drove up and said, ‘Sorry son, but I have some bad news, the donkey died.’

Chuck replied, ‘Well, then just give me my money back.’ 

The farmer said, ‘Can’t do that. I went and spent it already.’ 

Chuck said, ‘OK, then, just bring me the dead donkey.’ 

The farmer asked, ‘What ya gonna do with him? 

Chuck said, ‘I’m going to raffle him off.’ 

The farmer said ‘You can’t raffle off a dead donkey!’ 

Chuck said, ‘Sure I can Watch me. I just won’t tell anybody he’s dead.’

A month later, the farmer met up with Chuck and asked, ‘What happened with that dead donkey?’ 

Chuck said, ‘I raffled him off. I sold 500 tickets at two dollars apiece and made a profit of $898.00.’ 

The farmer said, ‘Didn’t anyone complain?’ 

 

Chuck said, ‘Just the guy who won. So I gave him back his two dollars.’

Not bad, huh? Ok, to make you smile once more:

Chuck now works for Goldman Sachs.

Streaming Video by Ustream.TV

De-abia astept sa scriu despre el, dar mai degraba de-abia astept sa mananc in el. Se numeste LE GOURMAND, si va fi un restaurant cum Romania nu a prea vazut, un restaurant all inclusive, sau open buffet cum i se spune, primul de gen in Romania (nota: in afara celor din hotelurile de 5*). Iar la modul cum este gandit, eu zic din start ca va fi “the new big thing”, candva dupa ce devine cunoscut in mediul sau. Bun, sa incep cu inceputul.

V-am zis deja ca aflati informatiile acestea in premiera? Va invit sa imprastiati vestea, nu veti regreta.

Proprietarii sunt o familie de oameni de afaceri parca nascuti pentru ceea ce se pregatesc sa lanseze. Numele are o importanta prea mica; ce este clar e faptul ca sunt o familie tanara, sunt intre cei mai fericiti romani, si viata le este un mare prieten. Lui i-a placut intotdeauna turismul si serviciile conexe, ei ii plac foarte mult antichitatile – ceea ce ii face pe ambii buni prieteni cu mine. Le plac si Mercedes-urile, ceea ce ii face foarte buni prieteni cu mine.

Conceptul afacerii a fost conturat in 2008, iar primele miscari concrete au avut loc cu doar 3-4 luni in urma. Ideea de baza este sa ofere pasionatilor de gastronomie (si nu numai!) oportunitatea de a lua o masa gustoasa si diversa, in conditii de clasa superioara, toate intr-un cadru exceptional. Au inchiriat spatiul comercial de la parterul cladirii de birouri din Str. Delea Noua nr. 2, si s-au pus pe amenajat, coordonat, angajat, si pregatit.

Ce inseamna elementele din concept, ca sa lamuresc chestiunea…

• masa gustoasa si diversa: aproximativ 80 sortimente de mancaruri disponibile la fiecare din cele trei mese ale zilei, gandite si atent gatite sub supravegherea celor mai buni experti in arta culinara din Romania.
• conditii de clasa lux: oameni pregatiti continuu, atentie la detalii, muzica care va rula in surdina, prestatia live programata zilnic intre orele 19.00-22.00 cu artisti instrumentisti ai Operei Romane, s.a.m.d.
• cadru exceptional: salon amenajat corespunzator, atent mobilat cu elemente datate pre-1850; mesele, scaunele, cabinetele, tablourile sunt in mare majoritate originare din castele din Franta, existand posibilitatea achizitionarii acestora! Totul este gandit, la modul superlativ (da, mai putin tavanul, care e casetat – deocamdata).

Deschiderea este programata sa aiba loc saptamana aceasta, joi pentru prieteni-vecini-parteneri, si vineri pentru public. Suprafata restaurantului este de aproape 500 mp, cu o capacitate de 120 persoane. Volumul investitiei se ridica la 250.000 EUR, si multa pasiune.

Preturile de baza sunt trei: 20-40-80 lei noi, corespunzatoare celor trei mese ale zilei, in ordinea lor cronologica. In pret sunt incluse toate si oricare din alimentele prezentate, apa si sucurile, precum si cate-un vin servit cu mare talent. Veti vedea. Ganditi-va ca orice este posibil, chiar daca cerintele speciale (pe care cu greu le vei putea concepe, in afara bauturilor alcoolice) sunt contra cost. Imediat dupa deschidere se vor introduce si oferte de tipul Sunday Brunch, evenimente private s.a. Deja exista cereri numeroase in acest sens, precum si oferte de cumparare a intregului decor.

Publicul tinta: orice om infometat sau in cautare de experiente culinare placute, cu banuti in buzunar. La cat de ocupati sunt cu deschiderea, n-am avut timp sa intram in detaliile personajelor vizate de acest concept, insa e clar ca discutam destul de precis despre clasa medie si mai sus, oameni de afaceri, oameni de multinationala, si firme in sine. Prezic ca vor trece pragul Le Gourmand toate firmele si oamenii care se respecta.

Planuri de viitor: se doreste deschiderea a sase astfel de unitati in Bucuresti, toate la parterul unor cladiri de birouri (agentii imobiliari sa se prezinte cu un comision de referinta la mine, ok? ). A doua locatie este deja in lucru, cu toate ca de-abia incepe distractia la prima locatie. Ar mai fi si alte planuri, unele sugerate proprietarilor de catre mine, insa se discuta la un pahar de vorba cu acestia.

Ce imi place cel mai mult? Intrebati ce se intampla daca afacerea nu va merge (fiindca la un astfel de volum de investitii pentru o sala de 4-500 mp incarcata cu aproape 100 de feluri de mancare la orice moment al zilei – distractia e cu provocari), oamenii mi-au raspuns raspicat: “E un proiect la care tinem, am alocat un buget, l-am cheltuit, iar daca nu merge… inchidem proiectul. Dar nu vom avea niciodata parerea de rau ca “trebuia sa fi incercat restaurantul ala!”. Jos palaria!

Macar sa arunci cu privirea, si tot merita sa mergi in Delea Noua.

Care-i faza? Am ocazia sa cunosc destul de multa lume, sau sa nimeresc la fix intr-un context care urla sa fie expus la mine pe blog. Asadar, io o sa iau atitudine si voi scrie!

Ce voi scrie? Povesti (adevarate) cu iz antreprenorial, asa cum le vad eu, mare caracter fara experienta jurnalistica. Le voi zice BizStories, si vor reda ori povestea unui business nou sau vechi (pe care le admir), ori povestea unui antreprenor misto, ori un local sau restaurant care mi-a placut (ca tot se vede cu ochiul liber ca-mi place mancarea), sau altele.

Incep cu trei unitati de alimentatie publica si o fabrica de apa.

Imi urez spor si inspiratie la scris. Voua va urez lectura placuta!

Paul Graham spune ca “Daca am invatat ceva prin finantarea atator startup-uri, este faptul ca succesul sau esecul lor se bazeaza pe calitatile fondatorilor” “Ceea ce inseamna ca este mai important cine esti, nu cand o faci.”

In vremurile bune, toti oamenii buni sunt ocupati facand proiecte misto… si nu sunt tocmai disponibili sa ti se alature intr-un startup. In mijlocul unei crize proiectele noi sunt anulate, oameni care se ocupau de ele sunt dati afara, iar marile companii se multumesc sa imbunatateasca liniile de business existente. Proiectele noi nu primesc bugete. Astfel, oamenii buni se plictisesc si incep sa caute “Urmatoarea Chestie Mare“… un startup cool.

Finantarea afacerii se face un pic mai greu, dar nu mult mai greu. Echipele bune cu idei bune pot intotdeauna sa obtina finantari de la VC (venture capitalists) sau “ingeri”. Ca sa fim sinceri, VC-ii stau pe gramezi de bani chiar acum… iar ei doresc sa ii investeasca in companii noi misto. Multi dintre ei se feresc sa bage bani intr-un startup existent care se chinuie, dar vor investi bucurosi intr-o idee noua de afaceri. Perspectivele sunt intotdeauna mai atractive decat realitatea (propozitia mea preferata).

De asemenea, aproape totul este ieftin si accesibil. Spatiile de birouri sunt de obicei mai ieftine si disponibile; stiu ca acum nu vi se pare asa, insa daca vreti neaparat, puteti gasi birouri bune pe bani putini. In plus, ne asteptam ca anul viitor chiriile pentru birouri sa scada cu 15%. Calculatoarele, softurile, retelele, birourile si alte echipamente sunt si ele tot mai ieftine, pe zi ce trece.

Asteptarile sunt mai mici in timpul unei crize, asa ca e un moment perfect sa te afli in faza de dezvoltare, sa iti construiesti produsul, sa gasesti o baza de clienti si sa incepi cu un mic flux de venituri.

Clientii sunt doritori sa incerce noi lucruri ca sa economiseasca bani in vremurile grele. Cand lucrurile merg bine, ei nu vor sa isi asume riscuri cu un startup micut. Daca le poti economisi niste bani in vremurile grele… sunt mai mult decat fericiti sa faca afaceri cu un startup.

Baga mare! Acum e un moment perfect sa iti transformi ideea intr-o companie solida.

Cuvintele de mai sus mi-ar putea apartine, fiindca sunt lucruri pe care le stiu din experienta, insa reprezinta mai degraba o traducere adaptata de mine dupa un articol publicat pe un blog al Microsoft BizSpark. L-am gasit documentandu-ma despre BizSpark (d’oh!), si m-am gandit sa il rescriu in romana. In alta ordine de idei, va recomand:

• programul Microsoft BizSpark, pentru startup-uri;
• articolul original in engleza;
• articolul pe aceeasi tema scris de Paul Graham;
• primul portal al antreprenorilor din Romania;
• programul de mentorat pentru tineri antreprenori.

Sper ca n-am enervat pe cineva cu articolul asta. Incerc doar sa ofer un continut util.

• tineri
• antreprenori
• antreprenor-wannabes.

Eu o sa remarc doar o chestie din el. Motto-ul meu personal, pe care l-am transferat (si) afacerii mele, este “I don’t give up, I give my best“, pe care l-am adoptat din filozofia lui Michael Jordan, in urma vizionarii unui filmuletz IMAX despre acesta.  Calacanis explica treaba asta cu cuvintele de mai jos, familiare de altfel, dar atat de original scrise:

If you fail, then by definition you have tried. But if you give up, you didn’t.

Hai cu spor spre viitor!