Cu ocazia primei vizite din luna septembrie 2009 in Ljubljana, adica mai exact in hotelul Austria Trend de aici, am descoperit din curiozitate una din facilitatile acestuia, si anume Sense Wellness Club. M-am uitat pe brosurica din camera, am vazut in ea cateva poze, dar si preturile piperate ale diverselor servicii. Intr-o dupa-amiaza in care am avut timp, am decis sa intru.
Am intrebat despre un masaj tailandez, insa am aflat ca toate intervalele orare ale zilei erau deja rezervate. Concluzia pe care am tras-o era ca precis merita sa vad despre ce e vorba, totusi. In cele din urma, s-a gasit in program 30 minute libere pentru un masaj de spate cu uleiuri aromatice. In poza de mai jos e o secventa din finalul procedurii.
Dar pana sa ajung la masaj, se cerea sa petrec vreo 1-2 ore in Chill-Out area, rasfatandu-ma cu celelalte servicii oferite – la care aveam acces timp de 2 ore gratuit, in baza camerei speciale pe care o aveam rezervata in hotel, hehe. A fost de vis:
sezlonguri foarte confortabile orientate spre ecranul gigantic pe care ruleaza filme inspirationale cu natura inconjuratoare, pe fundal muzical de relaxare, uneori similar cu Yanni – spre deliciul meu.
doua paturi si mai confortabile, inconjurate de perdele, pe care puteai sta in intimitate cu partenerul/a, acestea fiind orientate tot spre ecran, in caz ca doreai sa privesti.
ceaiuri aromatice la discretie, sampanie sau mere.
piscina cu jacuzzi, foarte fain sa cauti butoanele albastre in ea ca sa pornesti diversele jeturi.
sauna turceasca, finlandeza sau bio, cu instructiuni clare de folosire, loc de dus foarte la indemana in fiecare caz, arhitectura si curatenie perfecta.
Singurul mare soc pentru mine, dar cu care m-am acomodat repede, e ca inauntrul centrului te afli intr-una din doua stari: cu halat, sau gol-pusca.
Masajul de spate a fost mega-profesionist din toate punctele de vedere, toti cei 37 euro au fost cheltuiti cu satisfactie: de la amenajarea zonei unde se face masajul, a saltelei cu flori, a miresmelor, si nu in ultimul rand profesionismul desavarsit al filipinelor care livreaza serviciul. M-am simtit ca nou, desi am fost tratat doar 30 minute.
A doua oara cand m-am regasit in Ljubljana, respectiv in acelasi hotel, mi-am facut programul in asa fel incat sa beneficiez cu varf si indesat de serviciile Sense. Deocamdata am facut:
Tratament facial Carita (Paris). 90 minute magice pentru o fata fina ca a unui bebelus.
Descuamarea corpului (Marmalade body peeling). Tratament cu sare speciala pentru curatarea epidermei, urmat de impachetare si scufundarea pentru 15 minute intr-un pat cu apa.
Masaj terapeutic filipinez Hilot cu frunze de banane si ulei de nuca de cocos. Mai trebuie sa descriu?
Dupa ce public acest articol ma duc din nou in Chill-Out area, fiindca ma asteapta un “King Thai Massage” de doua ore, prima constand intr-un masaj tailandez traditional, iar a doua intr-un masaj tailandez cu uleiuri aromatice. O sa spuneti ca sunt nesimtit; n-o sa va contrazic.
Decizia o luati singuri. Dar eu va garantez ca Slovenia este o tara in care astfel de servicii sunt cerute de turisti din toate tarile lumii. Pagina web a Sense Wellness Club este aici.
O sa inchei revenind la hotelul unde m-am “petrecut” eu, Austria Trend, completand faptul ca si serviciile oferite de acesta (per intregul ansamblu!) sunt tot un rasfat, pe care vi-l recomand.
Continuand linia inceputa in postarea anterioara, o sa va prezint parerile mele despre capitala Sloveniei, intr-un stil oarecum heirupist.
Situata la 27 km de aeroport, este accesibila in aproximativ 20 minute cu masina. Impresia initiala e ca intri intr-o tara europeana civilizata, si nu este afectata de cei cativa taximetristi de la iesire.
Vizita mea a fost destul de lipsita de reguli, adica am vazut orasul pe portiuni, de-alungul a trei zile. Per total mi s-a parut o amestecatura de Brasov, Berlin si Sighisoara.
Obiective vizitate
Am explorat per pedes zona istorica, cu Podul Triplu, Podul Dragonilor, case vechi, ulitze inguste (chiar asa le spune in limba locala, “ulice”), vanzatori de “lucruri” si amintiri, spectacole in strada, si Castelul Ljubljana. Cred ca celor doua poduri li se da o importanta mai mare decat au, mi s-au parut doar poduri un pic diferite de altele pe care le-am vazut. Toata zona e curata, renovata sau in curs de renovare. Apropo de asta, sa vedeti cum toti muncitorii sunt calare pe problema, fara supraveghetori numerosi intre ei.
E plin de oameni, biciclete, si zambete – fapt care m-a influentat mult in decizia subita de a-mi cumpara o bicicleta.
Castelul lor desigur ca e interesant fiindca e plasat pe un deal, cu panorama asupra orasului. Dar nu mi s-a parut chiar atat de interesant, cu mici exceptii. Mai precis, amestecul de medieval-modern din interior parca e prea fortat pentru ochii mei, dar mi-a placut cum si-l marketeaza, curtea interioara e frumoasa, privelistea numaidecat. Funicularul care te duce sus e un lift care circula in panta, de la baza dealului pana sus in castel, iar proiectul a castigat un premiu pentru realizari deosebite in proiectare industriala. E genial, si puteti afla mai multe daca urmati link-ul.
In rest, am vazut cateva cladiri inalte (birouri si locuinte) construite demult, in alte vremuri. Dar si blocuri de birouri moderne, in general nu foarte inalte – deci placute ochiului. Intr-unul din acestea, pe ulitza Smartinska, am descoperit bicicletele Electra. Way to roll, indeed! Daca orasul a contribuit la decizia de a cumpara o bicicleta, magazinul asta m-a facut sa stiu exact pe care bicicleta o sa arunc cu multi bani. Zis si facut dupa 7 zile.
Tot in Ljubljana am gasit un fel de oras al cumparaturilor, numit BTC. Zic oras pentru ca e o enormitate de tot felul de cladiri moderne pline de magazine, trebuindu-mi cateva minute cu masina sa ies afara de-acolo. N-am intrat in cladirile complexului, cu exceptia restaurantului Argentino – o experienta fantastica, pe toate planurile.
Inchei prin a reitera cateva aspecte cheie:
e un oras curat, iar oamenii respecta asta.
exista destul de multe locuri de explorat sau vizitat
turismul e bine dezvoltat, hotelurile sunt relativ pline, iar slovenii se pricep sa iti ia banii cu zambetul pe buze
pornind din oras, intr-o ora ajungi la mare sau la schi, dupa preferinte. Autostrazi au din belsug.
Voi actualiza postarea pe masura ce imi aduc aminte diverse detalii.
Imi cer scuze din start ca pun titluri ca la ziar, interpretabile ca fiind cel putin exagerate. Nu neg asta, apropo, dar sunt si eu fericit ca am maximizat “realizarile” intr-un interval atat de scurt. Practic, acum 24 ore ma culcam (cand scriu articolul, adaug poze mai tarziu dupa cateva ore). De atunci am facut vreo unsprezece actiuni mari si late, pe langa altele mici.
Primul avantaj al calatoriei cu avionul spre Slovenia este sosirea in jurul orei 9.00, pe care o faci deasupra unui fundal mirific, gen Elvetia: foarte mult verde, copaci, munti, cate-o casa sau un grupulet de case, curat bec, totul la locul lui. Aterizezi cu un zen bun, adicatelea.
M-am gandit eu ca parca as evada din Ljubljana, dar nu am luat decizia finala pana cand nu m-am sfatuit cu soferul care m-a dus la hotel. Aici am facut o smecherie premeditata: am lasat hotelul sa imi trimita Mercedesul S-class cu sofer, de 2x mai scump decat un taxi normal, si de pana la 8x mai scump decat autobuzul. De ce? Pentru ca eu vroiam sa il prind pe sofer fericit ca incepe ziua cu o incasare buna, motiv pentru care sa aiba deschidere la gura, avand in vedere tirul de intrebari pe care il aveam pregatit pentru el. A functionat!
Asa ca odata cazat la Austria Trend Hotel (o unitate upmarket, apropo) am cautat o masina de inchiriat. N-am reusit sa prind Smart decapotabil, pe care il doream pentru fun si pentru costuri reduse. Dar mi s-a oferit un Peugeot 207 decapotabil, dublu dpdv costuri, pe care l-am acceptat.
Am pornit direct la drum, directia:
1. Pesterile Postojna
Largest cave room ever
Cel mai lung sistem de pesteri din Slovenia, foarte popular intre turisti. Drumul pana acolo a fost fermecator, doar 30 minute, 60 km. Am avut noroc, fiindca am ajuns cu un minut inainte sa inceapa un tur care se intampla din ora in ora, altfel imi strica tot programul zilei. Cele 100 minute petrecute in pesteri au fost foarte misto, ramai mut la atata amar de stalactite, stalagmite, piloni, spaghete si altele. Ma enervau unii romani care erau in tur cu mine, li se rupea de regulile de conduita ale organizatorilor – spre deosebire de toate celelalte natii. Dar cel mai impresionant moment este vizitarea ultimei sectiuni: o “hala” cu o acustica geniala (un sunet se aude in ecou timp de ~6 secunde), mare cat sa incapa 10.000 oameni in ea, inalta de 40 metri (!!!! – fara piloni), la mai bine de 100 metri sub un munte. Pe vremuri se intamplau mari concerte acolo, dar in anii recenti s-au prins ca instrumentelor muzicale nu le place umiditatea 100%. Mother Nature e o doamna, va spun!
2. Castelul Predjama
Mi-a placut in mod deosebit drumul de 9 km de la Postojna pana la acest castel, serpuit intre vai si dealuri. Imaginea cu masina de mai de sus e fotografiata in acea zona. Castelul nu l-am vizitat, doar trebuie sa las ceva de facut si pentru alte vizite, insa vroiam neaparat sa il vad cum arata. Frumos, evident!
De aici era o optiune sa ma duc repede-repede la Lipice, la cea mai tare crescatorie de cai din Europa (cred), cu o traditie de 400 ani, pentru sedinte de calarie si peisaje de poveste. Data viitoare!
3. Pesterile Skocjan
Poate va intrebati deja ce e cu pesterile astea la sloveni; ei bine, au cel putin cateva mii si descopera cate-o suta de noi pesteri pe an. Astea de la Skocjan sunt mai misto (din anumite puncte de vedere) decat cele de la Postojna, ca doar nu au ajuns pe lista UNESCO degeaba. Vroiam neaparat sa fotografiez cu degetzelul meu o poza pe care o tot gaseam pe internet, din cadrul natural al zonei, dar in pesteri n-am (mai) intrat deoarece:
ma racisem zdravan la Pesterile Postojna, iar aici trebuia sa merg 3.5 km pe jos, si dura chiar mai mult. Simteam cum ma arde gatul cand eram cu banii in mana sa cumpar bilet, si efectiv am renuntat. Degeaba ai la tine inca un pulover, trebuie sa te imbraci mult mai bine pentru a suporta 12 grade Celsius – inclusiv intr-un trenuletz care goneste de nebun prin pesteri.
mi-am dat seama ca durata turului imi strica restul serii, pe care mi-l doream si mai mult. Pesteri vazusem deja, nu? De revenit cu partenera de viata, zic eu – la cat de romantica e zona, si cat de misto sunt cateva site-uri inauntru.
4. Portoroz
Comerciala sau ba, e o statiune fainuca pe coasta Marii Adriatice, care imi place oarecum mai mult decat cele de pe litoralul nostru. Doar nu degeaba ii spune Portul Trandafirilor. Ce-i drept, am gasit-o cam pustie, dar sunt sigur ca duhneste de turisti in sezon. In plus, sta foarte bine la capitolul conferinte. Mi-a placut si drumul pana acolo, cativa kilometri fiind facuti pe o sosea la 3-4 metri de mare.
Mai sunt foarte multe de vazut, dar eu zic ca am facut o treaba buna pentru orele pe care le aveam la dispozitie. Daca mi s-ar mai da ocazia sa repet ziua, cu siguranta as reusi sa vizitez si Castelul, si pesterile Skocjan, si cel putin inca un oras, gen Trieste – da, in alta tara!
Recapitulam: Slovenia e o tara mica, dar frumoasa, cu o mare diversitate de peisaje si curata. Cel mai tare aspect mi se pare ca din Ljubljana ai posibilitatea sa ajungi la ski sau alte zone muntoase in care te simti bine in maxim 30 minute, iar la mare in 70 minute. Va spun sincer, e prima tara pe care o bag in lista tarilor preferate in care as putea sa ma relochez.
Prin forta intamplarii, se pare ca in iunie calatoresc in mare stil.
Am inceput luna cu o excursie de cate-o zi sau doua in Veliko Tarnovo, respectiv Nisipurile de Aur. Colegii de calatorie au fost @bogdanpaun (angajatul meu) si @omfericit (il cunoasteti deja, unii din voi). Alternativa era un weekend intre domnisoare in Delta, pe care l-am ratat din cauza ca nu l-am trecut in agenda telefonului.
Am continuat calatoriile cu un drum pe Transfagarasan, cu opriri principale la Balea Cascada si Balea Lac la respectabilul domn Marius Olariu - eu invitat fiind de “tatal meu bogat”. Ocazia? Serbarile Zapezii. Da, am gasit si zapada in iunieeee. Ne-am distrat copios.
De-abia mai sunt vreo 40 ore pana cand plec pe litoralul romanesc, pentru Congresul Olimpic al Alumnilor AIESEC. Sa tot fim vreo 40 de agenti ai schimbarii acolo, presimt distractie crancena.
Nu bine se termina petrecerile AIESEC, ca la sfarsitul saptamanii ma intorc in partea sudica a Transfagarasanului, pentru o alta mare petrecere a unei colege din JCI Bucuresti, care are o pensiune in zona.
Iesind din iunie, iarasi ma duc spre nord, in Cluj, la nunta verisoarei Anca B.
De o astfel de …transhumanta de la munte spre litoral si vice-versa, daramite cu petreceri peste petreceri, n-am mai avut parte vreodata. Io zic ca o sa fie cu happy end.
This has to be one of my favorite posts of all time, and due to its nature I will write it in English. Let’s see what I have in mind, it should be exciting.
Background. It happens that I have to take over this silly, little and beautiful car shown above, with the purpose of transfering it from Prague to Bucharest. When is that? Starting May 16th or 17th, or maybe on the 25th, the latest. However, the prospect of a long delivery trip is not really music to my ears, you know. That’s because I think the best route to Romania coming from Czech Republic would have to include countries such as Germany, Netherlands, Belgium, Switzerland, Austria, Slovakia, and Hungary. That’s not all: I am tentatively trying to get all this package into a 14-day period, for example, and rather cheap. It’s always good to save a buck these days.
Trip goals. Basically, I would like to go through and take a quick look (sometimes a better look, it depends on the city) at the following cities:
Prague,
Dresden,
Berlin,
Wolfsburg,
Paderborn,
Amsterdam,
Rotterdam,
Brussels,
Dusseldorf,
Cologne,
Frankfurt,
Heidelberg,
Sinsheim,
Stuttgart,
Basel,
Bern,
Geneve,
Montreux,
Lausanne (maybe),
Zurich,
Sankt Gallen,
Bodensee,
Salzburg,
Vienna,
Bratislava,
Budapest,
Satu Mare,
Bucharest.
At the time of the first official writing about it, I confess having no idea whether this is a realistic plan for such a period of time or if I am a bit crazy. It’s likely that I am crazy, but that’s ok. A man adapts, finds a way.
FYI, the cities outside Romania I’ve been to so far are: a couple of Hungarian (Budapest, Debrecen, Mateszalka), Serbian (Belgrade, Kopaonik, Novi Grad), Bosnian (Banja Luka) and Bulgarian ones (Ruse, Varna, Golden Sands), Vienna, Prague, Berlin, Dusseldorf, Wuppertal, and a small Dutch village that I can’t remember. Therefore, this is the perfect occasion to start covering more of Europe, and it’s a big thing for me.
Must sees. This trip somehow has to include most of the elements below:
meeting my friend Siegfried in Berlin. Maybe Zoso, too.
meeting a couple of friends in Rotterdam, Brussels, potentially Salzburg, Vienna, eventually any other city where I find – before I leave – that there are friends there.
driving a number of Swiss roads, as I love perfect landscapes.
seeing the Mercedes (and Porsche) museum in Stuttgart.
seeing the Meilenwerk showrooms in Berlin, Dusseldorf, and Stuttgart.
seeing the Volkswagen museum in Wolfsburg.
seeing the Sinsheim museum, particularly interested in Concorde and some cars.
You would think that the trip is organized around the idea of seeing as many cars as possible, together with landscapes. In fact, I’m not as obsessed as it might seem, and I mostly care about the people that I am going to meet during the trip and what I will learn while observing things, asking questions, or reading preparation materials, blogs and the like.
Alone??? Hopefully not. Since I don’t have a girlfriend whom I could take with me right now, I am looking for friend(s) to join me on this road trip. Ideally, these are friends I already know to some degree, but they could be twitter users or so. If you feel you’re part of a category, and you’re interested, drop a line. Seriously! But… please understand that if we agree to do this, you’re responsible for:
your arrival in Prague, by any means of transportation (I can give you good tips about that). Mine is already arranged.
your accommodation, cheaper if there’s more of us anyway.
your eating, drinking and having fun.
some sharing of fuel cost, not much I guess, maybe free if you are good company.
On the other hand, you may be interested to join me for a part of the trip, which is fine by me provided you deliver yourself to the city where you want to start the trip on the day I will be there – to be announced soon.
If I don’t find anybody interested, I’ll post some hitchhiking opportunities on http://www.mitfahrgelegenheit.de, a website I used myself while being in Europe without a car, to commute very quickly and cheaply between cities.
Save my soul! I have to admit the fact that I am not really street-smart about what this trip means, though by the time I leave I am committed to change that. So please, help me out here with any type of recommendation regarding traveling to these countries:
websites or blogs about these places, or about European road trips.
websites where I can find very cheap official accommodation/hotels/hostels, or even free accommodation on the basis of networking between travelers.
important road restrictions or issues related to traffic, GPS, radar detectors.
great roads to drive on, with great landscapes around them.
other (small) cities/places I haven’t mentioned along the route that are worthwhile visiting because of a certain reason (architecture, stuff…)
other car-related tips, especially old timer/young timer shops.
health information.
Note that I don’t expect you to jump with tons of recommendations and save my arse, but I would appreciate if you can indicate the smallest information that is useful.
There will be another blog post soon with the timeline of the trip, dates and stuff. Wish me luck!
Cand am auzit prima data de acest serviciu, am fost incantat. Cand l-am folosit prima data, n-am mai fost chiar la fel de incantat. Pe scurt, asta veti citi mai departe, asa ca va puteti opri chiar acum daca nu va intereseaza detalii, sau puteti citi alte postari de-ale mele.
In primul rand, eu l-am folosit in directia Otopeni – Gara de Nord Bucuresti, nu si invers. Dupa Paste, cand m-am intors in Bucuresti cu avionul, dis de dimineata, am hotarat sa fiu altfel decat ceilalti pasageri – in mare parte tineri din categoria “corporate”. Si anume, mi-am propus sa iau trenul spre Bucuresti. Ei, corporates, nu au luat trenul fiindca e evident ca durata calatoriei este ceva mai lunga, si trebuiau sa ajunga la 9.00-9.30 la servici.
Sistemul functioneaza in felul urmator:
verifici tabelul de plecari, care sunt din ora in ora, si cumperi biletul cu 6 RON.
astepti sa se dea drumul la imbarcarea in autocar, un exemplar turcesc inchiriat de la Filaret, de altfel un vehicul chiar misto, in care iti poti depozita in cala bagajele la apasarea unui buton, elegant.
faci transferul spre gara de unde vei lua trenul, pe DN1 in directia Ploiesti, in maxim 5 minute de la aeroport – vezi poza.
Ajungi la …halta respectiva, in care daca esti la costum regreti ca te afli. Unde cobori este pamant si praf, apoi urci o panta spre linia de tren, ca sa ajungi intr-un spatiu fara adapost, in care te sufla vantul de nu ai mai vazut asa ceva. In cazul meu, era trecut de ora 10.00 dimineata, si era un frig crancen.
Vine intr-un final trenul, o Sageata Albastra cu regim de Personal. Intre plecarea de la Otopeni si urcarea in tren sunt aproximativ 30 minute, foarte mult timp pierdut degeaba, in frig.
Sa te urci in tren e o provocare, deoarece distanta dintre peron si tren este de minim 50 cm (de gol absolut), asadar cei in varsta, cu disabilitati sau cu bagaje mari au parte de un inconvenient in plus.
Prima parte a drumuui este chiar frumoasa si pitoreasca, sa ii zic asa. Pe tot parcursul calatoriei sunt restrictii de viteza.
Trenul opreste in Mogosoaia, locatie in care mai urca vreo cativa cetateni ai localitatii respective (if you catch my drift).
Tiptil, tiptil, strecurandu-se printre tot felul de betoane si mizerii, trenul ajunge in Gara de Nord la linia 13, la aproximativ 60 minute dupa ce te-ai urcat in autocarul de la aeroport.
Alte constatari
durata totala a calatoriei mele de la aeroport pana in zona Obor a fost de 150 minute, la un cost de 8.5 RON, fiindca am luat metroul de la Gara spre Obor. Din punct de vedere costuri, e cea mai ieftina varianta, dar vine cu cateva minusuri (enumerate printre randurile de mai sus), ceea ce e normal in orice caz similar. Nu exista ieftin si exceptional, dar ieftin si bun exista.
Popularitatea serviciului nu este tocmai stralucitoare. In cursa pe care eu am efectuat-o am fost 2 clienti! Mi s-a spus din mai multe surse ca in general sunt doar o mana de oameni in fiecare directie, dar cand am sosit in Bucuresti, asteptau vreo 40 oameni sa se urce, pentru calatoria in directia opusa.
Per total, am ajuns la servici la aproximativ 2 ore dupa domnii si domnisoarele corporate, am reusit sa imi fac tot programul zilei, asadar graba tipica de a ajunge repede-repede la servici mi se pare nejustificata, in anumite circumstante.
Autobuzul 783 vine mult mai des la aeroport, costa aproximativ la fel ca si trenul dar ajunge in maxim 40 minute la Piata Victoriei – locatie oarecum echivalenta ca distanta cu Gara de Nord. Se poate sa fie ceva mai aglomerat, dar nu contati pe asta.
Autobuzul 780 vine si el des la aeroport, merge catre Gara de Nord (si tot asa), nu stiu cat costa, dar are aceleasi coordonate de plecare si sosire ca si trenul, in maxim 45 de minute, estimez eu.
Masina sau taxiul costa cel mai mult, si ajunge la Piata Victoriei, sa zicem, tot in vreo 30-40 minute.
Trageti concluziile singuri. Eu zic ca trenul asta e o optiune rezonabila, si ca nu e influentat de eventuale evenimente de pe DN1, care va pot incurca socotelile. Eu o sa il mai folosesc, dar nu foarte des.
Dupa 100 mese luate la Restaurantul Le Gourmand, io zic ca a venit totusi timpul sa scriu un review cuprinzator despre acesta. Am fost primul care a scris online despre ei, inainte sa deschida – chiar daca in google search nu mai apar primul intre rezultate, uneori nici pe prima pagina. Wow, 100 mese!
Restaurant view
Deschiderea restaurantului s-a “produs” pe 19 decembrie 2008, cu o cina fabuloasa – la care am fost prezent impreuna cu sora mea si cu tatal meu. Aceasta data ramane pentru mine data oficiala a deschiderii, chiar daca proprietarii insista ca 5 ianuarie 2009 este data reala – poate din cauza ca e ziua in care sora ne-a anuntat ca se va casatori, yay! O faza care mi-a placut a fost cand il auzeam pe un domn in spatele meu spunandu-le colegilor meseni ca a citit el pe un blog despre conceptul restaurantului, si ca e exact cum scria acolo, dar nu isi aduce aminte numele tipului. )
Cum a fost mancarea in aceste 3 luni? Foarte buna. In general, atat la pranz cat si la cina, oferta consta in 2-3 supe/ciorbe/creme, minim 10 salate, 2-3 garnituri, 7-10 feluri principale, o varietate de ceaiuri, si desert. Pentru un cost suplimentar, exista sucuri naturale de portocale, grapefruit, sau piersici, suc fresh de portocale, ceva mai mult de 10 feluri de cafea/ciocolata/capuccino si cum s-or mai numi, plus bauturi alcoolice sau alte racoritoare, o multime.
Diferentele intre mese sunt urmatoarele: la pranz nu ai parte de fructe, de sucuri naturale, cafele, vin rosu sau alb, iar desertul este la un …alt nivel, o idee mai simplu. A nu se intelege gresit: e delicios si foarte bun, dar seara este excelent. Uneori au parte si cei care iau pranzul de bunatatile specifice cinei.
Ce pot sa adaug? In cele 100 mese pe care le-am luat (practic, aproape fiecare din mesele zilei!), de fiecare data am fost placut surprins cu cel putin doua noi feluri de mancare! Nu ma intrebati cum reusesc, pur si simplu o fac. Au de toate: pui, vita, porc, oaie, berbec, diversi pesti, pe care le gatesc dumnezeieste. Ba chiar in ultima perioada au implementat un sistem intern prin care isi dau seama care sunt mancarurile si/sau combinatiile preferate ale clientilor (pe langa faptul ca sunt in dialog cu acestia apropo de asta); asadar, aceste mancaruri se regasesc mai des. In ciuda chestiilor faine, nemultumiti exista intotdeauna – ce-i drept, e o specie ultra rarissima in acest restaurant, mai exact 2 persoane in 3 luni, dar cu plangeri superficiale (genul “ma ingras”, respectiv “m-a durut burtica”).
Cum e atmosfera? Muzica instrumentala, dar si decorul interior induc o stare de relaxare, placere si e usor sa pierzi ore intregi pe-acolo. Asta nu e o problema nici pentru fesele clientilor, fiindca si scaunele sunt confortabile. O spune un om care are motive fondate sa o spuna.
muzica: sistemul audio este performant, volumul muzicii e numa’ potrivit sa nu deranjeze, muzica in sine e placuta. O singura data am auzit la pranz muzica ceva mai moderna, cum auzim des la radio, iar vocal predomina Celine Dion. Muzica live in luna ianuarie a constat in artisti instrumentisti, profesionisti ai Operei Nationale Bucuresti, harpa, vioara, violoncel s.a., dar pentru moment a fost retrasa, fiindca se pregateste ceva si mai de poveste. Va fi crancen, atat pot spune. Mie personal mi-a placut harpa. Si harpista.
decorul: am mai vorbit despre el in postarea anterioara, totul provine dintr-un castel francez, este vechi si autentic. Totul este aproape perfect, existand imperfectiuni pe care cei cu ochiul format le remarca. Mie personal nu-mi plac olivierele (fiindca sunt argintii, iar “tema” generala a restaurantului este pe auriu), iar unii clienti sunt ofuscati pe tavanul locatiei, de tip office, casetat. Ma rog…
clientii: sunt in general oameni de afaceri, dar si angajati ai firmelor din zona restaurantului, eventual vecini. Destul de des se organizeaza mini-evenimente cu specific business, unele chiar private 100%. E bine sa sunati daca doriti rezervare. Foarte rar mi-a fost dat sa vad oameni in tinuta sportiva, si sper sa ii tina afara de-acum inainte. Ce-i drept, nici VIP-urile sau oameni din mediul academic nu au lipsit, desi deocamdata nu este o locatie cunoscuta intre acestia.
securitatea: totul este asigurat, garantat, iar daca s-ar impune o interventie rapida vreodata, discutam de inconjurarea imobilului de catre fortele de interventie in mai putin de 1-2 minute, in conditiile in care mai multi angajati au butonul de alarma la purtator.
evenimentele: conform feedback-ului primit de la clientii care au folosit restaurantul pentru un scop special, locatia a fost foarte bine apreciata si a oferit un cadru perfect pentru nevoile fiecaruia in parte.
Care sunt preturile? Incepand cu 1 aprilie 2009, pranzul all inclusive costa 35 RON, iar cina all inclusive costa 50 RON. Tot ce nu se numeste mancare costa in plus. Cei de la restaurant au incredere in Dumnezeu in treaba asta cu banii, dar clientii platesc cash sau cu carte de credit.
Cum sunt serviciile? Daca e sa ma iau dupa ceea ce spun/cred clientii, exceptionale. Daca aplic filtrul cu standardele mele, atunci o sa raspund ca sunt foarte bune, dar pe alocuri mai schioapata. Ma refer la ocazionale lipse de atentie la detalii, adica sa imi debaraseze mancarea mai repede, sau sa vada ca ii caut cu ochii, s.a.m.d. Ma rog, eu exagerez cateodata. Per total, hai sa ramanem la ideea ca serviciile sunt foarte bune, mult peste media intalnita in Romania, iar acestea sunt imbunatatite in mod continuu. Apropo, eu sunt maniac in materie de servicii hoteliere si alimentatie publica, cum era si Michael Tata – idolul meu in domeniu. Mai jos puteti vedea exact cum ma identific eu cu el, sau cum se identifica proprietarii “Le Gourmand” cu ceea ce fac, pasiunea pentru servicii perfecte.
Planuri de viitor? Daca pana acum credeati ca toata treaba asta este rentabila, pornita fiind dupa primul val de criza economica, va inselati. Dar eu cred ca daca vor continua asa, nu doar ca va ramane la suprafata, dar se va ridica la rang de mare succes. Sau “succesuri”. In ceea ce priveste locatia existenta, noutatile constau in seri tematice sau show-uri live, insotite desigur de mancarica exceptionala – in curand si in regim “a la carte”. O ultima stire exclusiva este aceea ca urmeaza o noua locatie “Le Gourmand”, undeva ultracentral. Scriu tot dupa ce se confirma. Tineti minte: oamenii din centru in sfarsit vor avea un loc super tare pentru pranz.
Sper ca am fost clar si la obiect. Va fi una din postarile mele cele mai vizitate, estimez eu. Motiv pentru care o voi actualiza periodic, in functie de simturile mele de la fata locului.
Alte pareri despre Le Gourmand:
Dl. Peter Imre acorda rating maxim restaurantului Le Gourmand, in Ziarul Financiar.
Metropotam a testat restaurantul la sfarsitul lunii martie.
Startups enumera cate campanii de promovare online interesante.
Lucian Marin a ramas impresionat de restaurant, chiar inainte sa ajunga la masa.
Simona Stanescu de-abia asteapta sa revina, de fiecare data. Are incredere.
Lui Alex Ciuca ii place mai degraba cum face promovare online, dar nu ar refuza mancarea.
Ultimele noutati! [Aprilie 16, 2009]
Incepand de astazi, eu consider ca situatia restaurantului, asa cum este expusa mai sus, nu ii mai reprezinta. Deocamdata, fiindca sunt cateva probleme de rezolvat. Revin cand am noutati.
The End [Mai 18, 2009]
Incepand cu data de mai sus, restaurantul Le Gourmand si-a inchis portile. Eu cred ca a fost o poveste superba, pe care o sa mi-o aduc aminte cu mare pasiune, si cred ca toata lumea care cunostea ce inseamna cu adevarat acest restaurant, va plange dupa el.
Maine dimineata plec la unguri pentru doua zile. In prima zi voi fi in birourile de acolo ale unui client de-al meu, dupa care vom avea Santa Claus Party (un fel de petrecere fara limite la cheltuiala, de exemplu). Sambata sper sa fie loc de un pic de photo-walking, ca sa vin cu cateva fotografii. Poate am noroc sa nu ma intorc la timp, ca de fiecare data cand e un pic de ceata, MALEV zice pas.
Sa zicem ca mi s-a luat de Bucuresti pe la sfarsitul acestei saptamani, asa ca am plecat la Cheia, loc tare drag mie. Drumul l-am parcurs incetisor, cu masina, atat la dus cat si la intors; cu alte cuvinte, am savurat calatoria. Din punct de vedere cazare am facut prostia sa nu-mi fac rezervare, o treaba utila chiar si in dimineata plecarii. Dupa ora pranzului, cand eram eu acolo, locurile erau cam …ocupate. Cu noroc am prins ultima camera dubla la Hotel Cheia**. Acest hotel este proprietatea S.C. Nicoltana S.A., care e condusa de un prieten cu varsta mai mica de 30 ani, coleg cu mine in JCI; hotelul pare interesant, dar este doar satisfacator – adica ceva peste strictul necesar in camera (sau receptie/restautant) si atat.
M-am dus sa ma relaxez, sa respir ceva curat, sa vad culorile toamnei si sa dorm. Misiunea a fost indeplinita, doar ca in alt mod decat ma asteptam. Mi-a facut cu ochiul un ATV de langa hotel, pe care l-am inchiriat atat sambata inainte de inserare, cat si duminica la pranz, cand am vazut ce vreme buna era. Am facut trei-patru trasee cu jucaria, lucru care mi-a “terminat” mainile (de oboseala, evident), dar a meritat din plin: ce peisaje (poze aici), ce poteci, ce culori, ce animalute de ppoadure, ce aer, ah! Ma voi intoarce! Dar sa va spun o treaba: mersul cu ATV-ul se cheama sport extrem, si trebuie tratat destul de cumpatat, fiindca ocaziile sa patesti ceva abunda. Eu personal am scapat nevatamat, insa la un moment dat am luat o groapa plina de apa si noroi, la care nu ma asteptam, si care a rezultat intr-o temporara pierdere a vizibilitatii. Mai mult, aceasta cuplandu-se cu viteza excesiva din acel moment (recunosc!) era sa ma duca intr-o mini-prapastie, adica un hau/sant de vreo 4-5 metri adancime. Vehiculul s-a oprit la insistentele mele repetate (frane de toate felurile) chiar la limita decolarii, cam cu 5 cm inainte de bau-bau. Nu va speriati aiurea, ca desi am facut tot felul de nebunii, erau controlate. Dar nu e pentru cei cu inima slaba, adica pentru majoritate.
Seara m-am vazut cateva zeci de minute pentru actualizarile de rigoare cu Mihai Croitoru, antreprenorul nostru tanar din Cheia. Am aflat cate ceva despre mersul turismului, dar si despre o noua investitie derulata chiar de el, o fabrica de apa aflata la cativa kilometri de statiune, numita KEIA. Pe care am vizitat-o a doua zi, si care va face subiectul urmatoarei unei postari.
Am ajuns foarte bine in Praga, cu cel mai bun zbor pe care l-am trait eu in scurta mea viata pana astazi. CSA a fost la inaltime!
Inaintea nuntii la care am venit, de fapt, am avut 2 zile aproape pline pentru orice altceva. In prima zi am cam frecat menta, de oboseala cred. Seara a fost Bachelors’ Party, care a inceput intr-un restaurant “La Boca“. Am fost 14 participanti, sa zic asa. Dupa masa, ne-am tot perindat prin cluburi, incercand sa gasim unul ca lumea. Mie personal mi-a placut Coyote, unde atmosfera era faina, chiar daca nu erau foarte multi petrecareti, spatiul fiind mic. Pur si simplu cele 4-5 fete erau si frumoase, si inteligente si aveau un fel de a incinge atmosfera… fain de tot. Mentionez ca nu s-a apelat la nici un bordel si nici o “fetita” platita, spre marea mea surprindere – la cum il stiu eu pe mire. Cred ca a imbatranit si considera ca se expune prea mult cu astfel de activitati. Oricum, pentru toti cei prezenti, o astfel de actiune e doar la nivel de lauda, fiindca niciunul nu fusese in viata lor la un bordel adevarat.
A doua zi am iesit in oras, cu o plimbarica destul de scurta, insa cuprinzatoare. Am vazut elementele principale de interes, atat pe jos cat si printr-un tur cu masina in puncte mai …panoramice din oras. Nu stau sa detaliez prea boem toata plimbarea, fiindca cine cunoaste stie. Praga e un oras care incanta ochii.
A treia zi a fost nunta, care a inceput cu o receptie (considerata inutila de miri, ulterior) la care am reusit sa fac valuri, spargand din neatentie un pahar si o scrumiera. Cat de misto a fost partea sonora, wow. Toata lumea a urcat apoi cu mic cu mare in autocar, cu destinatia Areal Botanika. Eu conduceam masina mirelui, in spatele autocarului… pe care dupa primul semafor l-am pierdut. Noroc cu spiritul de observatie ca am sesizat masina fotografului si m-am tinut dupa ea.
Areal Botanika este un loc frumos, undeva la cativa zeci de km de Praga. Minunat, sincer. Din cate m-am prins, e un hotel de clasa superioara, cu un teren de golf, cateva terenuri de tenis s.a., o padure amenajata pentru teambuilding-uri, si cateva case private high-end.
Nunta – a inceput ca-n povesti, insa a fost organizata ca o petrecere. Fiecare facea ce vroia: ori baga in el mancare (tip bufet) sau bautura pana crapa, sau asculta muzica suava cantata de unul la clape, sau facea baie in piscina, sau fugea in puta goala pe terenul de golf (fiul mirelui, de exemplu), sau digera un pahar de vorba. Spre inserate a devenit evident ca urmeaza un live-performance. Zis si facut, am avut parte de un super show, in 2-3 etape, din partea unui rock star bine cunoscut in Cehia, pe numele lui Jan (Honza) nu-stiu-cum-ca-nu-tin-minte; e un tip la vreo 46 ani, arata de 36, cu o personalitate foarte prietenoasa si fara fitze. Avand in vedere ca petrecerea a inceput pe la 13.00, muzica a incetat sa se auda de pe la 01.30, iar la 03.30 toti erau orizontali, adica in patul lor. Cazarea a fost oferita de miri pentru toti invitatii, atentie, la 4 stele intr-un cadru natural de exceptie. Totul s-a petrecut bine si a fost placut.
A patra zi ne-am trezit cu chiu, cu vai, dupa care am luat micul dejun (cine s-a trezit la timp), si fiecare si-a luat ramas bun. Restul zilei am frecat menta, am luat pranzul la Satelit Bar (cea mai crancena friptura de vaca) din nou, i-am prins degetelele in usa unui copil, am mai facut o plimbare prin oras si mi-am plans rana de la picior – degetelul mic a incasat un colt de masa pe la pranz.
Next… Berlin. Poze o sa fie imediat dupa ce voi avea conditii optime sa le flickaresc.
