Verificand despre ce este vorba, am constatat ca JCI a semnat un parteneriat cu ungurii care au inventat Raliul Budapesta-Bamako, prin care JCI are dreptul sa adauge la numarul total de participanti inca 10 echipaje proprii. Echipajele vin cu o masina, orice masina cu garda la sol inalta (s-a mers chiar si cu Dacia 1300!), trebuind sa strabata cei 8500 km ai Raliului, iar in acest timp sa se petreaca urmatoarele, lista nefiind completa:

• aventuri la volan intr-un traseu trans-saharian, cat se poate de real (si nisipos)
• lectii de viata maxime, experiente culturale unice
• intalnirea multor, foarte multor oameni noi, avand foarte multe nationalitati
• incercarea diverselor mancaruri sau bauturi specifice zonelor tranzitate
• vizitarea satelor din Africa, daruirea de ajutoare
• distrugerea multor stereotipuri
• intalniri de business (pe cat de ciudat pare)
• evitarea pericolelor care pandesc dupa colt (Doamne, multe sunt), s.a.m.d.

Am decis sa duc acolo o echipa romaneasca. Romania trebuie sa aiba contributie in acest proiect, asa cred eu. Si ma las batut doar dupa ce stiu ca am fost prezenti cel putin o data. De preferat as vrea sa fie in editia ianuarie 2011, iar din echipa sa fac parte eu, si inca unul sau doi romani. Am deja in gand un sofer aventurier (relativ usor de intuit, pentru cine ma cunoaste, de zis va zic mai incolo), insa sunt deschis la noi sugestii – de ce sa nu fim doua echipe, pana la urma?

Despre Raliul Budapesta-Bamako

E un fel de Paris-Dakar, doar ca e ceva mai lung ca traseu, si ceva mai ieftin, mult mai ieftin. Costul total al unei echipe, daca isi vinde masina cu care a participat in Bamako, este de 4.000 EUR, pentru doua persoane. Daca se intoarce pe roti, mai punem 2.000 EUR, cel putin. La suma asta se adauga 1.500 EUR, taxa de inscriere care trebuie platita pana in 30 octombrie 2010 (!!!), si costul unei masini un pic modificata pentru sahara, pe care sa o donam sau sa o vindem la licitatie acolo; masina poate fi fundrata, de ce nu? Scopul raliului este caritabil, fiind cel mai mare eveniment de acest gen din Africa.

In 2009 si 2010 s-au donat ajutoare in valoare de 700,000 EUR. A fost sapata o fantana de apa pura intr-un sat din Mauritius. S-au daruit un incubator, echipament de sterilizare si consumabile medicale unei clinici care lucra cu echipament preistoric intr-un loc sarac din Bamako. S-au ridicat panouri solare in sate, s-au donat biciclete femeilor care nu au mijloace de transport. Mai multe echipe au donat masinile lor (chiar si o ambulanta) unor sate, sau unor institutii de ajutor social. Povestea e lunga, extrem de emotionanta si de mare impact. In fiecare an, echipa cu cele mai bune rezultate de intrajutorare primeste Premiul Maica Tereza pentru Caritate. In toate acestea, JCI International pune oficial la dispozitie 20.000 de plase de tantari, plus echipele proprii care vor ajuta si ele in functie de modul cum se organizeaza

Si atunci eu intreb: doar cateva mii de euro pentru un impact atat de mare, iar noi sa stam deoparte??? Fac un apel catre toti cei care imi pot da idei (de bani sau chiar bani, feedback, impact realizabil, masina, reprezentare romaneasca, parteneriate, s.a.m.d.), sa o faca printr-un comentariu, sau prin twitter-ul meu, @sigheti. Ma gasiti si la telefon. Concret, acum caut 1.500 EUR pentru taxa de inscriere, ca restul le rezolvam noi pana in 3 luni de azi. Voluntari?

LATER EDIT:

Anul asta n-a fost sa fie, deci vom lipsi de la editia din ianuarie 2011 a Raliului. Insa ca sa ne recuperam rusinea, anul viitor se pare ca vom reusi sa trimitem poate doua, sau chiar trei echipaje! Yuhuu!

In bunul spirit al concursului initiat de Chinezu, si anume Ghici Romania mea, va invit sa imi spuneti care este locul din fotografie. E in Romania, relativ aproape de Bucuresti – atat stiu despre coordonatele ei. In schimbul informatiei exacte, prezentata cat mai interesant de catre comentatori, unul dintre ei va castiga o tura cu baba mea prin Bucuresti si/sau imprejurimi. Iar daca acea persoana stie si ocazia cu care este facuta poza (eu o stiu!), facem o tura impreuna chiar pana acolo, pentru fotografii; ma gandesc la luna octombrie, ca sa gasim aceleasi culori pastelate.

Hai cu spor spre viitor(ul apropiat)!

• Nicu ii unul dintre cei mai buni blogeri romani, dintre cei care scriu in limba romana, blogul vinovat fiind Info-Delta.ro; in topul meu personal ocupa locul fruntas, chiar daca nu il citesc frecvent. Fiindca scrie doar despre nisa aleasa, o face des, o face foarte bine si documentat ca lumea, o face indeajuns de multa vreme, si cu pasiune nelimitata. Ma enerveaza ca nu face bani din munca asta, fiindca ii merita. Din plin.
• Balta Magura 8 este o balta din Judetul Calarasi, la 55 kilometri sa fie din Universitatii. Imi place ca se ajunge la ea pe drumuri chiar bune, ca de jur imprejur are drumuri practicabile cu orice masina (exceptand cele tunate), ca ii administrata de un domn cumsecade, ca domnul ne-a trimis un gratar imens cu barca de pe celalalt mal, si ca mai contine si pesti. Ramane de vazut cum reusim sa prindem mai multi, dar cititi la Nicu cum se ajunge si ce se poate prinde.
• M-am bucurat sa fac parte dintr-un tweetmeet, mai ales unul prelungit si cu relaxare. Cand ma gandesc ca am fost protagonistul unora dintre primele astfel de intalniri, careia mi se pare ca trupa de atunci le-a si dat acest nume (posibil sa ma insel, daca l-am furat de peste hotare), ma apuca nostalgia. Ideea lor a fost intotdeauna sa aduca online-ul in offline, sa se cunoasca ciripitorii intre ei/ele. Doar ca in ast #fishtweetmeet mi se pare ca interactiunea nu mi s-a parut a fi la cel mai potrivit nivel, data fiind nevoia de a te concentra pe firul intins al unditelor si lansetelor. Am apucat totusi sa vorbim cateva minute intre noi, astia care nu ne cunosteam deloc, zic. Macar cu partenerul de bisericuta, Petru Pacuraru, am reusit sa ne aducem pe indelete la zi diverse necunoscute reciproce. Iar de la Brainiacro am aflat toate detaliile incidentului sau cu Politia.
• In schimb, interactiunea a fost maxima pe gratar, surprinzator de eficient in ciuda dezordinii care ii caracteriza suprafata.
• Am vazut niste zmei la intalnire. Reali. De aia zburatori.
• S-a filmat pentru o emisiune din reteaua Boom, numita In Carlig, pana si subsemnatul a fost intervievat. Pacat ca n-am ocazia sa refac interviul, mi-am dat seama dupa ce s-a terminat ca era pe bune, as fi fost mai cool; asa, am fost concentrat pe pluta din dotare, iar raspunsurile le-am dat cam aiurea.
• Ca tot am cunoscut participantii cat de cat, sa vi-i prezit si voua: Nicu, Chinezu, Romeo Huidu, Mircea Mester, Daniel Stancu, Sorin Neagu, Alex Farca, Roxana Farca, Brainiacro, Luchian Comsa, Petru Pacuraru, Bogdan Dascalescu, Gabriel Nedelea
• Au mai scris despre eveniment: Nicu (cel mai bine), Chinezu, Sorin Neagu (cele mai multe poze, desi mai dezorganizate), Bogdan Dascalescu, Romeo Huidu (cele mai misto poze cu natura din zona), Lumea Mare,

Manastirea e la fel de frumoasa cum o stiam, desi acum ca am vazut atat de multe manastiri “la pachet”, parca am detronat-o de pe locul 1 in care stationa, sa zicem, in capul meu. Ce-i drept, daca e sa ma uit la reusita pozelor acestei calatorii, ocupa un meritat loc 2 intre cele mai frumoase manastiri. Tot in acest loc sfant am simtit pentru prima oara nevoia unui ghid, a unor explicatii care sa vina odata cu vizitarea sa. Parca intreaga calatorie a fost un raliu intre obiective turistice cu scopul de a realiza cele mai frumoase poze. Am zis parca, da? Sunt indeajuns de auto-didact sa ma documentez in prealabil sau in timp ce vizitez, cu ajutorul internetului. Sa nu uit: dupa Sucevita, acesta e al doilea loc in care gasesc un mini-targ langa poarta manastirii, in care se vand o gramada de “lucruri” (cititi, ca merita). Hai sa admit ca niste ii sunt potential utile grupurilor de turisti straini, iar acestea se gasesc intr-o gama foarte larga.

Dupa Voronet am facut cale intoarsa spre Gura Humorului, fiindca in centru langa “giratoriu” aveam de vazut la grad de musai Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina. Este situat intr-o cladire aparent moderna, chiar daca e foarte veche, si e un muzeu altfel. Ca sa citez informatiile oficiale: “o institutie singulara in reteaua culturala romaneasca deoarece transpune cu mijloace muzeotehnice obisnuite acel sentiment de spiritualitate definitorie pentru orice etnie, popor, natiune – traditia populara.”

Practic, tematica muzeului a fost gandita ca o calatorie virtuala in universul spiritual al satului bucovinean din secolul al XIX-lea, iar vizitatorul parcurge alaturi de ghidul muzeului (de fapt, conservatorul, in cazul meu) principalele momente ale calendarului popular:

• Ajunul Sfantului Andrei
• Ajunul Craciunului
• Noaptea Anului Nou
• Februarie – preambul al anului agrar
• Sarbatoarea mucenicilor – inceputul anului agrar
• Alexiile – inceputul anului apicol
• Inceputul Postului Mare
• Saptamana Mare
• Marea Sarbatoare Pascala
• Sfantul Gheorghe – inceputul verii pastorale
• Sfantul Ilie – mijlocul verii pastorale
• Samedru – sfarsitul verii pastorale

Biletul de intrare e un pret atat de mic pentru un muzeu atat de mare (la figurat vorbind), mai ales in compania unui ghid competent, cum veti avea parte. Neaparat sa vizitati si galeria mea foto pentru toate pozele realizate acolo. Daca va place pictura, nu-i bai, aveti la parter o Galerie de Arta Contemporana, cu picturi foarte interesante dupa capul meu de fost studiant in materie. De ex., picturile cu culori atomice ale lui Georges Cotos.

Urmeaza un drum lung, dar pentru o cauza mare: vizitarea Cetatii Neamt, situata in Targu Neamt. Am ajuns la ea bugat de greu, fiindca GPS-ul m-a dus pe o varianta unde drumul s-a transformat in sens interzis. Noroc ca dupa ce am gasit poalele muntelui pe care ii cocotata cetatea, am intrat intr-un punct de informare turistica; aveau niste harti ale zonei cu ajutorul carora m-am reorientat, adica mi-am schimbat din nou traseul gandit initial, pentru o eficienta sporita atat in aceasta calatorie cat si in cea imediat urmatoare. Smecher baiat, zic.

Ei, cetatea asta m-a cam dat pe spate initial. Asta deoarece ca sa ajungi la ea ai de parcurs 500 metri. O nimica toata, aparent, doar ca pe o sosea cu inclinatie de peste 10 grade, in estimarile mele. La gabaritul propriu si pe calduri de 38 grade, a fost o minunatie ce mi-a luat mai bine de un sfert de ora. Vedeti, e o chestie de perspectiva: m-am simtit mic odata ce l-am cunoscut pe domnul Maxim de la bilete, care de 40 ani urca muntele zi de zi, adica de vreo 15.000 de ori pana acum. Am aflat de la dansul ca predecesorii nostri care au folosit cetatea pe timpurile ei de glorie aveau alta cale de acces, mai acceptabila pentru sistemul respirator uman (sa nu va las in suspans, sosirea era din partea cealalta a drumului actual, in continuarea acestuia cum ar veni). M-am racorit cu o sticla de apa plata (care se poate achizitiona de aici de sus, bineinteles, fara a avea un pret exagerat), si am purces “inauntru”. De fapt, pe deasupra.

Va las in compania catorva poze, si va invit sa vedeti galeria completa. Nefiind un tur cu ghid, am uitat detalii legate de ceea ce am vazut; am descoperit destule pe neamt.ro, dar intentionat nu le dau link pentru ca au un banner google exact peste poze. Ce pot sa va confirm e ca a trecut printr-o restaurare ca lumea, aratand mai bine decat in multe din pozele care circula pe internet. Daca ar avea si un sistem de ghidare cu casti cum e cel din Hofburg/Viena, ar fi un obiectiv de interes maxim pentru (si) mai multi turisti. Altfel, trebuie sa citesti la placute pe pereti… pret de o zi intreaga. Vorba lui Vlahuta in 1901, postata chiar la intrare:

Am descoperit, tot in Cetatea Neamt, ca furatul din locurile publice e meserie veche in Romania. Peste 170 ani. Uite ce zicea Ministerul Afacerilor Interne a vremurilor respective:

Fain la cetate, da’ calatorului ii sade bine cu drumul. Si cu burta plina, a.i. la “parterul” Cetatii Neamtului am pranzit de-o radauteana, standard in calatoria mea. Restaurantul Cetate, cel din colt, mi s-a parut varza: mi-a adus supa dupa 20 minute, care continea 3 bucati mici de pui, deloc fraged. Nu mai zic de calitatea smantanii (platita separat). Oi fi eu un pretentios, cine stie.

Urmatoarea oprire am decis sa fie la Rezervatia de Zimbri, situata teoretic undeva spre Manastirea Neamt. Numai ca la intersectia in care se ia dreapta pentru aceasta directie, in stanga la doar 100 metri era Casa memoriala Ion Creanga, din Humulesti. Fiind un obiectiv prea la indemana, l-am luat in primire. Stiam de el, dar decisesem sa il aman pentru ca mi-a consumat foarte mult timp Cetatea Neamtului, si credeam ca fac un ocol prea mare pentru Humulesti. Mi-a placut acolo din doua motive:

• la intrare i-am gasit pe profesionistii in HR, dar si prieteni ai mei din AIESEC Alumni, Bogdan Pode (HumanInvest) si Paul Calin (Romtelecom). Erau cu motocicletele, executau turul Moldovei cu intoarcere prin Transfagarasan. Tur de care stiam demult, si in care as fi fost prezent cu mobra mea Rosie, daca nu plecam din Satu Mare cu babuta Margot spre Bucuresti.

• Casa muzeu si restul elementelor specifice de vizitat (parcul tematic, de exemplu) sunt spectaculos de dragute si frumoase. Nu intru in detalii, fiindca au facut-o altii mai bine.

Topit de caldura acumulata in masina stata in Soare in fata casei lui Creanga, am pornit spre Rezervatia de Zimbri. Dupa doar cativa kilometri, judecand dupa harta “Redescopera Romania” din iPhone, am luat dreapta spre dansa. Drumul era asfaltat, cu curbe foarte misto, parca eram la raliu cu baba mea. Dupa prima la stanga drumul a devenit pietruit dar ok, numa’ ca ducea intr-un parau – de care puteam trece, problema fiind totusi alta. Cetateanul care-si spala masina in el mi-a spus ca nu-i nici o Rezervatie de Zimbri in directia aia, si ca trebuie sa o tin spre Manastirea Neamt, si “ii vedea tu pe stanga”. Deci reconfirm ca maparea obiectivelor turistice pe respectiva harta este facuta prea de orice utilizator la plesneala (culmea, chiar avantajul ei e de fapt un dezavantaj, in acelasi timp), n-are precizie la fiecare obiectiv.

Asa cum mi s-a spus, la un moment dat am vazut pe stanga Parcul National Vanatori-Neamt. Si niste zimbri pe acelasi indicator. Dupa ce am parcat, am luat-o la fuga efectiv spre intrare, fiindca timpul era pretios. Ma rugam, in acelasi timp, sa nu ma lase bateriile foto chiar acolo, fiindca imi dadeau semne demult. Aflandu-ma intr-un loc deosebit, rugaciunile mi-au fost ascultate. Pare o rezervatie relativ mica si neinteresanta, insa are cateva pasari faine, cerbi, zimbri s.a.m.d. In afara de cei 4 zimbri, care par a fi fost extenuati si amarati (dar si insetati, n-aveau apa), paunii, ursul carpatin si cerbul lopatar aratau trasnet de faini. Pacat ca n-am prins paunii in toata splendoarea lor.

Vizita in rezervatie nu dureaza foarte mult, depinde de cate fotografii bune vrei sa faci, sau daca te-ai dus sa si pescuiesti, avand aceasta posibilitate intr-un lac bine amenajat langa intrare, pentru 10 lei. Vedeti galeria completa de poze.

Drumul continua imediat cu Manastirea Neamt, aflata intr-un loc plin de soare si locuri de parcare. Inainte de a o vizita, m-a fascinat insa o alta cladire: libraria manastirii, cu o arhitectura unica intre librarii, ca sa nu mai vorbesc de interior. Inteleg ca ii spune “aghiazmatar circular”.

Manastirea Neamt este una de calugari, prima de acest fel pe care o intalnesc in drumul meu. Iar in interiorul complexului manastiresc exista doua biserici, una fiind incorporata in imobilul care inconjoara curtea manastirii. Mai multe puteti citi din locuri bine documentate, nu ca mine. Aici am remarcat, inclusiv pe twitter, faptul ca nu sunt tocmai multe flori in curte, spre deosebire de toate celelalte manastiri vizitate. Doar ca in momentul constatarii, nu stiam ca e o manastire de calugari, oops

Dupa o panorama faina facuta in curte cu iPhone-ul (pe care o puteti vedea chiar deasupra acestei fraze) si alte poze facute cu Canon-ul, m-am intalnit in fata manastirii cu patru brasoveni pe motocicleta cu care am facut cunostinta initial in Ziua I la Pastravaria Alex din Desesti. Culmea e ca i-am intalnit sau am trecut pe langa ei in fiecare zi, desi aveam trasee semnificativ diferite.

Numa’ bine plec eu de la Manastirea Neamt, ca doua doamne care pareau aproape de Dumnezeu ma roaga sa le iau catre Targu Neamt. Desi le-am spus in ce directie merg (Ceahlau), au zis ca e in drum si am acceptat. Ca sa aflu dupa “livrare” ca m-au dus degeaba spre Targu Neamt, cca. 15 kilometri, cand eu imediat dupa Rezervatia de Zimbri trebuia sa iau dreapta, nu stanga. Urat, ce sa mai. Cei 30 kilometri reprezentau 30 minute din ziua care si asa era pe duca, doar baba mea nu zboara ca o tinerica pe sosea.

Tare nasoale drumurile prin Neamt, dupa cum puteti vedea (mai sus, dar si in galeria de poze pe aceasta tema). M-au dus fix catre o curba la dreapta, care urca pe un drum pietruit si prafuit spre Manastirea Petru Voda. Cei 3-4km pana la manastire m-au facut mandru de Mercedesul meu batran: desi luasem doi autostopisti sa ii duc sus, am reusit sa urc o rampa foarte abrupta cu pietris, pe care un Ford nou a trebuit sa accepte ca nu o urca. Ma rog, ca in cazul problemelor la calculatoarele PC, posibil sa fi fost utilizatorul de vina.

Sus la manastire am fost insa impresionat de vreo doua case, mai degraba decat de locul sfant. Nu stiu de ce, poate fiindca erau prea multe persoane venite la parinte (stiti, nu-mi plac multimile dezorganizate). Dar afland ulterior povestea locului, a Parintelui Iustin, si a crimei de neimaginat care a avut loc acolo acum 5 ani, sper sa ajung din nou si sa il cunosc pe intemeietorul manastirii. Vedeti de ce spuneam ca nu strica un ghid? Parintele Iustin, trecut de 80 ani, om um cu o mare credinta si pasiune pentru binele oamenilor, a imbratisat rasa neagra acum peste 60 ani, avand o viata foarte plina si grea, din care un sfert si-a petrecut-o in toate inchisorile comuniste. Pe vremea aceea, a fost aliniat impreuna cu alti preoti si intrebati toti care mai crede in Dumnezeu. Doar parintele Iustin a pasit in fata, pedeapsa fiindu-i extinsa. Recent, in 2005, un tanar scandalagiu de fel, care cu cativa ani in urma vroia sa se calugareasca, a vrut sa il injunghie pe Parintele Iustin pentru ca l-a dat afara din manastire, insa l-a confundat cu un alt preot care se retrasese sa-si traiasca restul zilelor acolo cu doar o zi inainte de crima. Si uite ce povesti zac in spatele unor locuri. Poze de acolo in galerie. Sa nu uit: poate imi explica cineva, oricine, de ce vad pe Internet sub denumirea de manastirea Petru Voda doua biserici total diferite ca arhitectura, desi par din aceeasi localitate, ba mai mult, aceeasi manastire.

Uite casa de vacanta a visurilor mele, actualmente locuieste o maica in ea:

Coborand inapoi in DN, am mai trecut pe langa o casa similara, insa pe aceea o gasiti in galeria de poze de la Manastirea Petru Voda. Am continuat traseul meu cu directia Durau, fiindca parea ca acolo ma va prinde inseratul, iar amicii mei pe motor intalniti la Humulesti ziceau ca vor ramane peste seara tot acolo. Noah, drumul ii bun sau chiar rezon, la un moment dat, dupa ce vezi Lacul Izvorul Muntelui, incep pensiuni misto pe ambele parti ale drumului (prin Ceahlau, sa zic), iar eu m-am trezit fix langa Manastirea Durau, cu muntele Ceahlau in fata. Cum nu se putea mai fain.

Problema era ca nimerisem chiar in toiul unui festival al muntelui, “Sarbatoare pe Ceahlau”, care avea loc unde altundeva: in Durau. Zeci de telefoane mai tarziu, m-am prins ca s-a terminat cu pensiunile si e posibil sa fiu nevoit sa plec mai departe sau inapoi, intru cautarea unui loc plicticos unde sa dorm. Dar am ales sa trec strada spre ceea ce parea un hotel mare si relativ modern, Casa Pelerinul, fostul Hotel Cascada. Ea apartine de Episcopie, si ofera locuri de cazare la 2*. Desi scria de la intrare ca intru degeaba, stiti cum e, intrebarea moarte n-are. Un raspuns negativ s-a transformat usurel in “ar mai fi o camera, dar nu e inca pregatita”. Ce nasol, auzi. Bine ca am luat-o, doar ce m-am odihnit langa receptie 10 minute, ca au mai intrat trei cupluri sa intrebe de camere. Ce sa va mai zic: cazarea la nivel mai degraba de 3*, salteaua foarte confortabila, la fel si lenjeria de pat, mobila solida, dar lift inexistent. Pret standard: 120 lei/camera, 75 camere.

Adevarul ca eram deja rupt in doua de oboseala, de-abia am facut dus, motivat de vederea din camera (vezi poza). Motociclistii mei oricum nu raspundeau la telefon, astfel incat s-a rupt si filmul si am dormit perfect. Atat de perfect incat s-au ruinat si planurile de a scrie exact acest articol, desi urma sa fie publicat cam 20 ore mai tarziu. Uite ca au trecut 10 zile; serios vorbind, pregatirea articolului a durat peste 10 ore in total. Fie-va mila…

Sper ca v-a placut distractia de azi. Mie da, ne auzim cu cea de maine, ca am (avut) planuri marete si pentru ultima zi.

No bine, au mai ramas 18.293 locasuri de cult de vizitat. Da, #prinromania.

Prima destinatie a zilei, pe care trebuia sa o bifez inca de ieri, este Vatra Moldovitei. Drumul de 30 km de la “Dor de Bucovina” devine deosebit de fain (vezi mai sus) odata ce parasesc drumul ce m-a adus in Campulung, numai ca are niste serpentine care mi-au chinuit-o pe baba Margot inca de la primele ore, de-abia le urca saracuta. Peisagistic vorbind, zona e de zile mari, neaparat ma intorc aici cu toate vehiculele mele, mai ales cu Rosie.

Mi-am adus aminte de Moldovita de indata ce am vazut curtea, insa am terminat vizionarea destul de repede, cu gandul la bogatul meu traseu, nu inainte de a aprinde cateva lumanari pentru vii si morti. La intrarea in Manastire gasim informatii complete despre Mocanita din Moldovita (vreo 5-6 km mai departe), dar si indicatoare provocatoare despre Muzeul Oualelor Incondeiate “Lucia Condrea”. Decid sa le vad pe amandoua.

Primul obiectiv care-mi sare in cale este Muzeul, din pricina oului impunator asezat langa o poarta pe partea dreapta a drumului. O suta de metri mai departe dupa ce iau dreapta, gasim Muzeul (si Pensiunea) Lucia Condrea. Ora 9. Intru in curte, unde sunt intampinat chiar de marea artista, pe care o recunosc din poza de pe afise. Am ajuns cam devreme pentru vizitare, mi se spune, insa sunt poftit totusi inauntru, unde fiica doamnei Condrea ma ia in primire ca ghid prin Muzeu. Sa lamurim cateva chestii: muzeul este intemeiat in totalitate de doamna Condrea prin forte proprii, la dansa acasa, si contine aproximativ 2.000 oua incondeiate, inchistrite, pictate, sculptate si orice va imaginati, majoritatea fiind opere personale si cateva sute fiind oua facute in alte zone ale lumii, pe care le-a obtinut de la zecile de expozitii internationale la care a participat. In plus, daca in Ciocanesti gasim un Muzeu National al Oualor Incondeiate, astuia ii putem lejer spune Muzeul International al Oualelor Inchistrite, chiar daca are un nume mai …personal.

Doamna Condrea este dedicata acestei arte, este o profesionista desavarsita, recunoscuta international; a depasit stadiul de mester popular. Pana una alta, dansa a introdus noi stiluri de inchistrire a oualelor, care acum sunt preluate incetisor de multi mesteri. In mod normal, vizitatorii muzeului nici macar nu se intalnesc cu dansa, fiindca a externalizat vizitarea muzeului catre fiica dansei (o alta artista premiata in domeniu!), dansa preferand sa creeze in atelier. Eu am avut norocul sa o am alaturi de mine chiar vreo 10 minute, in care mi-a explicat multe curiozitati. Sincer va spun, sunt impresionat de calitatea lucrarilor, de diversitatea lor nici nu mai zic. O sa va prezint cateva oua in galeria foto, neavand permisiunea sa fotografiez prea multe modele personale, ci majoritar internationale. Ah, iar daca in Ciocanesti iti cumperio oua cu 2-10-150 lei, doamna Condrea obtine cel putin 100 EUR pentru un ou considerat simplu, intre ale ei ma refer. Mai jos un ou care ar costa cateva mii de euro, daca ar fi sa fie de vanzare:

Mocanita din Moldovita e mai greu de gasit. Exista un semn bilingv langa Manastirea Moldovita, insa curba la stanga care duce la trenulet nu o gasesti decat daca o stii, sau daca intrebi. V-o prezint mai jos, impreuna cu mersul trenului. Fiind o nepotrivire de ore, nu m-am dat nici cu aceasta. De remarcat ca numele trenului este “Hutulca”, care vine de la hutuli, un subgrup etnic ucrainean, “responsabili” de arta inchistritului oualelor.

Drumul spre Sucevita este o alta muzica pentru ochii oricui, numai ca in cazul meu s-a prins banda in casetofon destul de serios, fiindca cu 2 km inainte de Manastire incepuse sa fie plin de masini, si de politisti. Aflu ca azi e Hramul Manastirii Sucevita (“Schimbarea la fata”), motiv de haos pe strazi si vis-a-vis de Manastire, unde s-a instalat un mare balci, tipic romanesc. Cred ca erau mai multe persoane la distractie si mici, decat in curtea Manastirii, desi poza e facuta sa nu se vada multimile deci s-ar putea credeti ca glumesc. In orice caz, atat de multe masini si lipsa totala de locuri de parcare mai aproape de 1.5 kilometri de un obiectiv, eu n-am mai vazut.

Urmatoarea oprire in program e orasul Radauti. L-am perceput ca fiind indiferent fata de vizita mea, astfel incat m-a interesat doar degustarea unei ciorbe radautene, unde altundeva daca nu acasa la ea in oras. Am fost indrumat de catre Mircea spre Restaurantul Antique. Sincer, a fost buna, dar ii mai buna la Campulung in Restaurantul Bucovina: puiul era prea putin fraged, portia si mai mica (indeajuns de hranitoare, totusi), dar cele trei “chifle” au fost cele mai bune din viata mea. Le-am uitat denumirea, era ceva legat de pizza (in engleza e “foccaccia bread”, nu foccaccia simpla). Am aflat cateva ore mai tarziu de un alt restaurant din categoria “fine dining”, chiar mai fain decat Antique, numit “National”, care e vis-a-vis de Catedrala din Radauti. Preturile nu-s mari, iar mici sunt daca vei consuma doar o ciorba sau o salatica.

Dupa ce soferii radauteni mi-au trezit la viata nervii, am ajuns inapoi intr-un loc sfant, in care dansii n-au permis de intrare: Manastirea Putna. Pot eu sa zic ceva de Putna, si sa fie ceva ce nu stiti deja? Nu cred. Zic doar ca mi-ar placea sa am posibilitatea de acces pe dealul de langa pentru fotografii de sus, si ca intrebarile extrase din panoul de la intrarea in manastire sunt de bun augur…

Pe acelasi drum care intra in manastirea Putna, la doar 200 metri se poate observa Biserica Dragos Voda, cea mai veche biserica de lemn din lume, datand din sec. XIII. Este in cimitirul de langa strada, mai in spate, dar se vede din masina. Ceea ce nu inseamna ca ramanem la imaginea din departare…

Daca tot am ajuns in punctul #2 in care se agata harta Romaniei pe perete, zic ca merita sa vizitati si Chilia lui Daniil Sihastrul, perfect identificabila cu ajutorul indicatoarelor, sa fie 2 km pana acolo cu totul. Atentie la podul aparent subred care trebuie trecut cu masina. Mie imi place povestea lui Daniil Sihastrul, o puteti citi din link, si e fascinant ca a putut sa traiasca 20 ani intr-o stanga de cativa metri patrati, fara saltea, desigur. Provocati persoana care sta inauntru cu vederi de vanzare la o vorba, ca n-o sa va para rau. In cazul meu, era un tanar student la teologie, care facea ceea ce noi numim “practica”. Foarte destept si luminat baiat.

Inapoi in vehicul, am luat-o spre comuna Arbore, la sud de Radauti. Desi drumul e foarte bun pana in Solca pe DN2E, eu am deviat-o pe DN2H prin Radauti din cauza ca purtam o discutie interesanta cu o doamna autostopista din apropierea Manastirii. In Radauti aproape ca m-am intersectat cu CaptainGo, dar cel putin l-am indrumat unde sa manance si ce sa faca prin Maramures in zilele care vin. Dupa Radauti, la intrarea pe DN2K incep gropile si denivelarile cauzate de peticiri. Cam neplacut si nu foarte imbiitor pentru cei potential interesati de ansamblul bisericesc din Arbore, unul dintre cei mai faini dar necunoscuti din Moldova.

Din Arbore mai sunt cativa km pana in Solca, locul cu cel mai ozonat aer din Europa. Tot in Solca gasim o casuta muzeu etnografic, cu program de vizitare intre 10-14, a.i. n-are ocazia sa ajunga pe Twitter si in blogosfera de data asta.

Insa ajunge urmatoarea localitate, Cacica. Localitatea asta m-a dezorientat putin fiindca nu exista indicatoare decat spre localitatile invecinate in cele doua intersectii mari ale ei, iar indicatoarele care ma interesau pe mine le declar nule. Practic, la un moment dat aveam indicator catre Mina Salina ca fiind in directia de mers, apoi alt indicator imi arata ca de fapt e in spate, de unde vin. Motivul nu era distractia cuiva care a intors semnul, ci existenta unei mine noi, si uneia vechi. In orice caz, venind dinspre Radauti – Solca, trebuie sa o tineti in directia Gura Humorului, iar la intersectia unde drumul o ia natural stanga spre dansa, voi o tineti inainte. E un mic urcus, cu semn pe partea dreapta spre piscina cu apa sarata acoperita. Dupa o serie de peisaje frumoase, in dreapta veti zari o biserica. Este o Bazilica Minor, una din cele doua din Romania; Bazilica Minor este al doilea rang de biserica in catolicism, dupa Vatican.

Lucrarile de restaurare si amenajare a imprejurimilor bazilicii sunt in toi (pacat, din ce am vazut pe internet, era foarte mult verde in jur, acum sunt betoane), dar asta nu va opreste sa intrati. Parca e o biserica noua inauntru, recent zugravita cu alb, toate obiectele de decor aratand impecabil, vitraliile de la geamuri de o mare inspiratie, merveilleuse per total. Sunt curios cum e o slujba tinuta aici. Sa nu uit, mi s-a parut ciudat ca niciuna dintre persoanele care lucrau la restaurare nu stiau cel mai mic detaliu despre bazilica, practic ei faceau o munca mecanica. Eu imi imaginam o pasiune pentru asa ceva in atitudinea unui restaurator.

Vizavi de bazilica se intra in curtea Minei Cacica, in care se gasesc doua obiective: piscina cu apa sarata descoperita (in care se scaldau o mare de oameni, copii), si salina.

Eu eram la poarta salinei la 30 minute dupa ora inchiderii (17.00), dar era foarte important sa intru fiindca locul e deosebit, si pana la urma am batut atata drum. Afara mai erau inca vreo 10 dezamagiti ca e inchis. Numai ca principiul meu e “sa nu ma dau batut, ci sa imi dau silinta”. I-am antamat foarte repede pe toti, i-am dus inauntru si am cerut ghidului sa se deschida salina pentru noi. Atat a fost nevoie pentru a accesa cele 286 scari in jos, respectiv 286 in sus. Ghidul a venit cu noi desi facuse deja excursia de 8 ori in ziua respectiva, si nu castiga un cent din cei peste 100 lei colectati din taxa noastra de intrare. Daca mergeti, va recomand sa aveti pe voi cel putin un pulover sau o geaca, in interior temperatura fiind de 10 grade imediat cum incepe coborarea. Apropo, remarcabil faptul ca salina a fost realizata manual, iar treptele din lemn folosite de turisti au peste 200 ani.

Ce se poate vedea in salina: doua biserici (una catolica si una ortodoxa) zidite in peretii salinei, un bazin cu apa sarata, o sala de baluri chiar incapatoare, si un teren de fotbal/baschet/volei chiar maricel. Bisericile sunt folosite ocazional pentru slujbe, bazinul si sala de baluri sa aiba vreo 50 ani de cand nu s-au mai folosit, iar terenul de sport este inchiriat zilnic pentru 100 lei/ora. Cititi aici mai multe detalii. Scarile nu mi s-au parut chiar atat de multe pe cat de mare pare numarul lor, insa diferenta de temperatura la iesirea din salina, care te prinde transpirat oricum, este enorma. Practic, peste 40 grade in timpul verii, despartite doar de o usa. Mergeti de vizitati!

Stiam deja din Radauti ca mi se compromite traseul zilei, si ca punctul final al acesteia va fi Gura Humorului. Adevarul e ca n-ai sanse sa vezi peste 10 obiective turistice intr-o zi, decat daca treci pe acolo asa cum ajungi. Am poposit la o pensiune mica si discreta, Casa cu doi brazi, singura pe care am vazut-o cu internet intr-o lunga lista de pe un site de turism. Poate au internet toate pensiunile, dar daca nu se lauda cu el in descriere, ce sa fac eu? Ca sa stiti, preturile in zona incep de la 50 lei, si ajung la 60 euro pe noapte in cele mai bune locatii.

Pensiunea e foarte ok, mai ales pentru turismul in tranzit, iar proprietara iti inveseleste ziua numaidecat. Nu vi se va pregati mancare aici, va cumparati din oras sau va faceti gratar singuri cu uneltele puse la dispozitie. Veti recunoaste pensiunea foarte usor dupa cei doi brazi inalti din fata ei la strada, si dupa banner-ul Peugeot care atarna peste drumul catre Manastirea Voronet.

Cu lalaiala de dimineata, m-am trezit in Manastire la ora 9.30, cu gandul de a-mi face exit-ul in 30 minute. Dumnezeu le-a dat maicutelor posibilitatea sa inchida fostul drum de acces catre Manastire, periculos pentru ocurenta mai multor grupuri in acelasi timp la obiectiv, si sa deschida un alt drum, muuuult mai generos atat ca latime, cat si ca lungime si locuri de parcare berechet. De asemenea, au mai construit un ditamai restaurantul cu autoservire jos in parcare. Intrarea nu costa bani, acceptul pentru pozat si filmat fiind taxat cu 5-10 lei.

M-am pus pe pozat instant, ca sa nu ma prinda din urma cohoardele de turisti care complicau situatia. Am facut foarte multe instantanee, fiindca nu vazusem manastirea de aproape 10 ani, pozele atunci fiind pe film. E o nebunie, ai posibilitati nenumarate sa prinzi in diverse ipostaze una sau mai multe dintre imobilele frumos proiectate si intretinute, ca sa nu mai spun de varietatea florala [nota redactiei: am imbulinat-o, fiindca aparatul ramasese setat pe 640x480 de la o poza nesemnificativa facuta cu o seara inainte]. Cel mai “diferit” aspect fata de acum 10 ani mi se pare interzicerea accesului in turnul bisericii din lemn, una dintre cele mai inalte din Europa. Sa vedeti de acolo panorame, valeeeu. Chiar si fara panoramele de sus, tot am consumat un set de baterii in ora petrecuta la Barsana. Tranquilo, ca voi face ditamai galeria de poze complete pe Flickr.

Hopa-tropa, ca am plecat mai departe, dupa ce am testat sustinerea reala a unui pod de lemne vechi; recunosc ca mi-a fost frica sa fac mai mult de 5 metri, insa la nevoie i-as face pe toti. Buuun. Mi se spusese ca ma asteapta un drum rau. Extraordinar de rau, toata partea Borsa-Pasul Prislop-Campulung. Pana in Borsa au fost vreo 60 km rezon, Borsa in sine ca oras mi-a produs scarba (mizerabil si murdar), nu stiu cum e sus in renumita zona turistica de iarna. La iesirea din Borsa vad in curtea unui hotel fain un Mercedes clasic de prin ’60, S-class-ul vremurilor acelea. Va dati seama ca am franat instant si am intrat in curte sa il admir. Un tinerel de la un balcon m-a intrebat daca pentru Mertzan am oprit, dupa ce i-am confirmat coborand urgent sa mi-l prezinte. Constatam repejor ca ne cunoastem din Clubul Mercedes (.ro), ii stiam masina de acolo, iar el imi stia username-ul. Om de treaba, va recomand si hotelul sau Victoria***, care este cel mai fain din Borsa.

Drumul prin Pasul Prislop spre Campulung are 80 km, atat daca il incepi in Borsa, cat si din Campulung. Nu are cel mai bun asfalt pe care l-am vazut eu, ba dimpotriva e destul de nasparliu, insa minunea lui Dumnezeu, am reusit sa evit majoritatea hartoapelor. Desi eram cu baba mea lenesa, care abia urca cu 35 kmh pantele de 7 grade, mergeam mai tare decat cetatenii mai instariti cu masini moderne. Faza-i ca daca n-am fi atat de ocupati cu condusul (deci cu traitul in Romania), am avea ocazia sa vedem si mai bine peisajele din jurul drumului, Parcul National al Maramuresului fiind dupa cum va inchipuiti, fain. Carlibaba, prima localitate suceveana din drum e cea mai nasoala dpdv asfalt.

In traseul meu, prietenul Mircea Giosan (adica designerul traseului meu, “rafinat explorator al istoriei si locurilor fantastice de langa noi”, apropo) trecu asa: “Ciocanesti – Muzeu in aer liber. Case pictate traditional, cu motive antropomorfe”. Localitatea este aparte in peisajul sucevean, o recunosti si fara sa vezi placuta la intrare, din cauza caselor pictate intr-un anume fel. Nu stiu de ce le zice pictate, ca mie mi se pare ca au produs efectul prin placute de mozaic. Ma rog, dupa vreo cativa kilometri de aruncari cu privirea catre indicatoare de muzeu, mi-am dat seama ca Mirciulica se referea la comuna in sine, ca e muzeu pe de-a intregul. In orice caz, comuna are si un muzeu, infiintat in 2007, Muzeul National al Oualor Incondeiate. Am intrebat-o pe Dna. Marilena Niculita (muzeograf) de ce nu i-au spus “Muzeul Oualelor”, la care raspunsul a fost direct: pentru ca fiecare zona din Romania are felul ei de a se referi la un lucru sau obiect, iar in Ciocanesti asa se spune. Alt exemplu, eu in Satu Mare spuneam “Eu tau cu cutitul”, iar bucurestenii totdeauna ma corectau cum ca s-ar zice “Eu tai cu cutitul”.

Muzeul Oualor Incondeiate din Ciocanesti este fain, dar n-ar fi asa daca n-ar exista Dna. Niculita care sa ti-l descifreze cum stie ea mai bine, si cum iubesc toti turistii. Face doamna un tur al muzeului, incepand cu 10-15 minute, pana la 30-45 minute. La varianta scurta trebuie sa ai urechea pregatita la fix, fiindca toarna ca o ploaie torentiala – zic de bine, sincer. E toata un zambet si o pasiune fara granite femeia asta, pe care a insuflat-o si fiicei sale prezente in atelierul de incondeiere, unde ne-a aratat procedeul de incondeiere, si ne-a cantat “Cantecul Plutasilor”. Mare talent fetita, are sanse sa ajunga departe.

Revenind, in Ciocanesti are loc peste cateva zile Festivalul Pastravului, numai ca anul acesta este o versiune de criza, lipsind concursurile de gastronomie si plutit (parca). In rest, aceeasi Marie cu alta palarie (n.r. – nume eveniment). De asemenea, in Ciocanesti se poate vedea, in curtea Pensiunii Oita, cel mai mare ou posibil, pictat pe o parte cu Stefan cel Mare, pe cealalta cu motivele de pe casele localnicilor. De unde toata povestea asta cu casele pictate? La un moment dat s-a gandit o localnica, am uitat care, ca ar fi potential interesant sa isi vopseasca imobilul cu niste motive frumoase. A iesit bine, si mult n-a lipsit ca toata lumea sa vrea sa aiba la fel. Uite-asa, au aproape toti; deja exista decizie a Consiliului Local ca orice casa noua sa fie pictata in acest fel – drept pentru care nu inteleg de ce imobilul comercial al unei firme din domeniul constructiilor e o cladire seaca, vopsita jenant in portocaliu, marcata cu numele acesteia, si avand design cu originalitate zero.

Cu greu am plecat din Ciocanesti spre Iacobeni, unde a fost pe vremuri cea mai mare colonie de tzipseri (mineri germani colonizati acolo de austro-germani in sec. XVIII si XIX), drept pentru care o multime de case au arhitectura stil nemtesc. Deja in Iacobeni drumul e tipla, atat spre Vatra Dornei cat si spre Campulung Moldovenesc. Am sarit Vatra Dornei din schema traseului, ca oricum exista acolo doar un muzeu la care pot merge si altadata, ca doar e o localitate accesibila. In directia Campulung, drumul duce spre Valea Putnei, locul favorit al marelui iubitor de popor si istorie, Mircea Giosan. Pe langa ca e asfaltat brici, ofera o priveliste aproape perfecta, tot de vis ca in Maramures, insa in alt stil.

Ajuns in Valea Putnei, spre iesire e un semn care indica drumul spre Pastravaria localitatii. Drumul e forestier da’ bun, are vreo 1.2 km (desi semnul zice ca ar fi 3 km), iar pastravaria e doar atat, n-are restaurant. Are insa 28 bazine, fiind a doua cea mai mare din tara.

Daca se continua drumul, peste 6-7 km ajungeti la Ocolul Silvic, dar mai exact la fosta casa de vanatoare a Casei Regale. Drumul, desi forestier, e mai bun decat Pasul Prislop, am circulat pe el chiar cu 90 kmh; ce-as fi facut cu un motor de enduro pe acolo, crancen. Daca numeri 3-4 gropi mici e bine, insa poti numara infinite peisaje superbe, noroc ca nu-i voie cu masina iar campatul e interzis. Destinatia insa nu-i mare smecherie, fiindca vechea Casa de Vanatoare a ars din temelii acum cativa zeci de ani, deh, au uitat sa curete un cos din cauza ca traitul in Romania le-a mancat tot restul timpului. Exista totusi o constructie noua menita sa inlesneasca turismul controlat in zona, insa e neterminata.

Am ajuns in Campulung destul de tarzior, si poate era mai bine sa nu fi ajuns deloc in seara asta, fiindca astfel am ratat sansa vizitarii Manastirilor Moldovita (plus Mocanita din localitate) si Sucevita, unde urma sa dorm. Din contra, am fost un turist puturos, care s-a dus la Restaurantul Bucovina sa guste o ciorba radauteana, dar a fost imbiat si cu clatite la cuptor cu branza – graaave, atat va zic. Dupa care m-a mancat undeva sa vad cum arata pensiunea familiei amicului Tudor Maxim, numita “Dor de Bucovina“, iar mama sa m-a convins sa inchei traseul zilei acolo. E o optiune foarte faina de cazare, cu conditii bune, gazde primitoare, liniste, verdeata cat cuprinde, preturi accesibile, internet wifi s.a.m.d.

Am atins 5 obiective din 8, asadar maine am de bantuit doar 13 obiective. Pornesc devreme, clar. Noapte buna!

Prima destinatie era clara, Negresti Oas, Muzeul Tarii Oasului; imi era incredibil de dor de valtorile de acolo. Drumul din Satu Mare pana acolo are vreo 48 km, prima jumatate buna, a doua acceptabila. De cand n-am mai fost in Negresti, am si uitat cum arata, sau s-a construit prea mult. Sau amandoua. In orice caz, stiam curba la dreapta pentru directia Muzeul Tarii Oasului in Aer Liber. Directia e marcata corespunzator, de altfel, iar muzeul este pe partea stanga a respectivei strazi, vizibil imediat. Intrarea costa 5 lei, permisiunea pentru poze tot 5 lei, iar magazinul de la intrare ofera turistilor posibilitatea sa achizitioneze diverse suveniruri specifice zonei, nu chinezarii. Eu am ales “Biografii exemplare – Dumitru Farcas”.

Pornesc in 4 august (amu’ miercuri) din Satu Mare la volanul echipamentului din dotare prezentat mai sus. Este mai batran ca mine, arata si functioneaza foarte bine, si e o placere la condus, mai ales pentru un pasionat cum ma pretind. Voi face prima oprire la Negresti-Oas, sa revad Muzeul Etnografic in Aer Liber, care tin eu minte ca m-a impresionat mai demult. Apoi tropa-tropa voi trece prin Sapanta, Sighetu Marmatiei, Barsana, dupa care o iau pe Drumul Tatarilor (Pasul Prislop, ca sa inteleaga tot omul).

Urmatoarele destinatii avute in vedere la modul foarte serios, le enumar mai jos:

• Ciocanesti – Muzeu in aer liber. Case pictate traditional, cu motive antropomorfe
• Vatra Dornei – Muzeul Etnografic si Cinegetic
• Iacobeni – cea mai mare colonie de tzipseri
• Valea Putnei – Pastravaria (a doua ca marime din Romania)
• Fostul castel de vanatoare al Casei regale
• Campulung – Muzeul Lemnului
• Manastirea Moldovita
• Mocanita & Muzeul pentru Oua incondeiate (nu cel din Ciocanesti!)
• Manastirea Sucevita
• Radauti – Biserica Bogdana (in centrul orasului), si cel mai bun restaurant in care se mananca ciorba radauteana
• Putna – Manastirea Putna cu mormantul lui Stefan cel Mare.
• Chilia lui Daniil Sihastrul & o biserica de lemn veche de numa’
• Biserica Arbore
• Solca (nu @OanaSolca). Casa Muzeu etnografic
• Bazilica Minor. Una din cele doua din Romania
• Salina, v.a.v. de Basilica Minor
• Gura Humorului (Muzeul Obiceiurilor populare din Bucovina)
• Voronet (Manastirea, muzeul si mormantul lui Daniil Sihastru)
• Manastirea Humorului
• Suceava
• Falticeni (Muzeul Apelor “Stefan Bacescu”). Casa memoriala Mihail Sadoveanu s.a.
• Hanu Ancutei (cel mai cel restaurant cu specific romanesc
• Roman (Capitala Moldovei in timpul lui Roman Voda)
• Castelul de la Miclauseni
• Piatra Neamt (Muzeul Civilizatiei Cucuteni). Telegondola. Complexul Curtii Domnesti
• Bicaz si Cheile Bicazului, Lacul Rosu
• Gheorghieni – Toplita – Borsec
• Ceahlau – Castelul Cnejilor
• Drumul Ceahlau – Izvorul Muntelui
• Poiana Largului
• Humulesti (cine are casa acolo? )
• Targu Neamt (Cetatea Neamtului, clar)
• Turul manastirilor din Neamt (Varatec – Agapia – Secu – Sihastria)

Va fi crancen, zic eu si altii care stiu despre ce am scris. Cei care nu stiu si vor sa afle, sau cei care stiu dar vor sa revada sunt “Welcome to the Carpathian Garden” (a se citi: bineveniti in masina mea pentru acest tur). Primesc 2-3 persoane cu mine in masina, va culeg de oriunde in acest traseu, pe care l-am scris in ordinea in care il voi executa. Va cobor din masina in Bucuresti, sau tot oriunde in acest traseu sau in continuarea lui spre destinatia finala, cunoscuta capitala.

Puteti lua legatura cu mine prin blog, twitter, facebook sau pe telefon.

Voi relata toata patania pe twitter/facebook, posibil facebook direct din iPhone, si pe blog  de indata ce prind internet si putere sa scriu.

M-am bucurat de vestea asta mai mult decat cea despre N!mobiliare, fiindca in momentul asta am mare tragere spre a-mi vizita tara, spre a cunoaste tot soiul de cotloane ascunse sau publice dar pe care nu le-am vazut cu ochii mei. Imobiliarele au iesit din prioritatile mele, deocamdata, iar cand ma voi intoarce vreau sa fie din alta postura decat cea practicata in 2006-2008.

Revenind, desi imi place ideea proiectului Petrom (si sper sa ajung cu ei intr-una din calatoriile pe care le mai au de facut, da’ sa nu le spuneti), nu imi placea faptul ca informatia era accesibila doar pe site-ul web. Si ce daca? Va spun eu:

• telefoanele mobile nu au ce cauta pe pagina aceea, ceea ce conteaza e in Flash sau ceva similar a.i. ciu-ciu informatie pe mobil;
• inseamna ca trebuie sa te documentezi serios inaintea oricarei calatorii intentionate, sa iti notezi pe hartie, s.a.m.d., astfel incat ideea de a pleca hoinarind oriunde te duce drumul si de a cauta ce locuri misto sunt in zona in timpul mersului pica.

Zilele in care informatia sta pe garduri au inceput sa curga inca de cativa anisori, deci se impunea cel putin o solutie la problemele de mai sus. Daca se dorea ca proiectul sa fie cu adevarat relevant pentru toata lumea, nu doar pentru excursia oficiala Petrom prin tara. Cei implicati in proiect stiau in mod sigur de limitarile astea, ca doar sunt copii destepti si il au pe Bobby “Online” Voicu in calitate de cetatean implicat serios in proiect.

Eu ii felicit ca au lansat aplicatia Redescopera Romania pentru iPhone; credeam ca vor sari peste asta, tocmai pentru ca numarul de utilizatori iPhone nu este foarte mare (da’ poate sunt voinici si curiosi, ceea ce nu eram sigur ca Petrom intelege, dar mai ales nu eram sigur ca ii pasa). Pe de alta parte, singurul lucru care imi displace, atat pe site cat si in aplicatie este impartirea destul de limitata a obiectivelor turistice in cele 4+1 categorii. Cand am adaugat si eu vreo 20 de locuri, mi s-a parut ca pe unii dintre curiozii zonelor respective ii voi induce in eroare prin pozitionarea gresita a unei biserici sau manastiri ca monument istoric, sau artistic – de exemplu.

In rest, cu spor spre viitor! Hai sa vedem Romania, cu benzina de la Petrom!

Porneam prin Delta, yuhuu! Doamne cat asteptam momentul. Am oprit cateva minute langa o ambarcatiune mai mare din care am cumparat benzina de 70 lei, iar apoi am continuat incet prin zona, ca sa nu trezim spiritele celor care dormeau in pensiunile de pe mal. Cam inundate, de altfel, apa era la maxim 5 metri de usa, in unele cazuri. Asadar, posibil sa nu fi fost pe cine trezi.

Nu se vedeau prea multe detalii, inca nu rasarise soarele. Adevarul e ca pana dupa ora 5 nu ai voie sa iesi pe Dunare, iar noi eram inainte de ora 4. Ma rog, toata lumea facea ca noi, ca doar nu suntem pescari industriali sa aiba motiv serios sa se ia de noi cele 6 sau 8 organizatii care supravegheaza activitatea pe Dunare.

Traseul exact parcurs de noi e cel din imaginea de mai jos, cu tot cu intoarcerea. Am pornit Motion-X-GPS pe iPhone curand dupa benzinaria plutitoare, si am monitorizat tot traseul, viteza, s.a.m.d. Ca sa stiu daca ma plimba oamenii pe bune, sau se fac ca ma duc in cercuri, hehe. Toate peste toate, am facut mai bine de 35 kilometri in total, in cele 4 ore si ceva ale plutirii.

Cand am ajuns in extremitatea dreapta a traseului din poza, ne-am oprit. Daca drumul a fost perfect, cum am oprit langa stufaris, cum au dat tantarii iama intre noi. Noroc ca ne asteptam si eram sprayati, imbracati s.a.m.d. De fapt, daca pescuiesti la stiuca, adica exact ce faceam noi, esti prea in miscare ca sa aiba timp sa te intepe prea des. Eu nestiind sa pescuiesc, am fost invatat in doi timpi si trei miscari, iar dovada ca am deprins abilitatea consta in revendicarea a 40% din captura zilei.

Am prins rasaritul, care a fost unul din cele mai faine pe care le-am vazut eu vreodata, dupa cum puteti observa si domniile voastre. Dupa rasarit, pestii s-au cam sictirit si n-au mai vrut sa muste decat foarte rar, adica de vreo 2x la toti cei trei zmei cati eram. Ne-am tot miscat, am cautat alte locuri, inclusiv in lacul imens din traseu pe care pescuiau o gramada de cetateni plutitori, nada.

Asa ca am inceput plimbarea de frumusete, a Deltei, desigur. Insotita de poze, cateva din ele postate mai jos. In toata dimineata am zarit cateva specii de pasari, intre care: pescarusi, pelican comun, lebada, egreta mica, cormoran mic si mare, barza alba, rata salbatica si trei care nu le recunosc insa una arata… exotic. Sigur ca Lucian mi-a spus cum se numesc, dar am uitat. UPDATE: citind info-delta.ro am descoperit ca ar fi vorba de lisita, chira si eventual pascaras albastru, desi mi se parea mai mare si mai zvelt decat acesta.

La intoarcerea spre mal am trecut din nou prin zona de pensiuni noi si scumpe ridicate de investitori de putin timp, cele inundate. Intr-adevar, nu erau turisti in ele, se vedea ca au fost inundate recent, desi nu mai era apa in curte. Din cate am inteles, cei de acolo nu sunt nascuti in Delta, ci au fost pacaliti probabil de agenti imobiliari sa cumpere teren in Delta, ca sa se faca mari investitori in turism. Tzeapa… care din pacate tot inspre turist se va varsa, fiindca vor cere preturi si mai mari ca sa isi recupereze investitia. Nu va zic ca se iau bani si ca sa te duca cu barca la pensiune cand ajungi in Delta.

Ziua (de duminica) a fost continuata cu un mic dejun sanatos si bogat (doar era pana in ora 9 cand ne intorsesem), odihna si pranz. Evident, pranzul a constat intr-un bors de peste (biban si stiuca, cu cartofi), care se mananca la modul:

• intai niste zeama (care-i separata cand se serveste, doar la preparare si pastrare e amestecata cu pestele), in care amesteci niste mujdei cu aspect de gelatina (sau de orez cu lapte, daca vreti), pe care-o mananci cu cartofi si/sau mamaliga.
• cand termini zeama, mai adaugi alta zeama pe care de data asta o mananci cu carne si toate cele, dar fara mujdei. Inca o chestie, am auzit ca capu’ la …stiuca este cea mai delicioasa parte de mancat din amalgamul asta.

Dupa borsul de peste, ce putea sa urmeze decat saramura?

Iar dupa saramura, o dupa-amiaza buna. De plecat acasa. Aveam 317 kilometri de facut, cel mai lung drum pe motor, cu pauze scurte. Intamplator, este chiar jumatate din distanta intre Bucuresti si Satu Mare, adica spre casa – deci era un test in urma caruia urma sa decid daca ma duc cu mobra acasa candva.

Legat de drumul din Murighiol spre Bucuresti am de precizat urmatoarele aspecte:

• am ales ruta Murighiol – Tulcea (nu prin Agighiol, desi e posibil iar drumul e impecabil, doar putin mai lung), Tulcea – Harsova – Slobozia – A2 – Bucuresti;
• per total este foarte bun, bine asfaltat si fara gropi (doar o zona scurta in lucru chiar inainte de Tulcea);
• Tulcea – Harsova este cel mai liber, bine asfaltat, si mistooo drum de #prinRomania. Vai de capu’ meu: vizibilitate, viteza, very radar-free, variatiuni (very long lines, very nice curves), venim si alta data, vrrrrr…
• In Harsova, daca esti in drum spre capitala, duminica te intalnesti cu cetatenii care vin de la mare pe aceasta varianta, incercand sa nu stea in ambuteiajele bine-cunoscute. Facand chestia asta, aglomereaza drumul Harsova – Bucuresti, si o fac la viteze nesimtite.
• La iesirea din Tandarei (unde se face ulei, by the way), dintr-o curte din ultima curba larga cineva a tras cu prastia (cred) cu o piatra sanatoasa. Catre mine. Si m-a nimerit in cap, in zona cefei, mai precis. S-a auzit tare de tot. Ocazie buna sa constat rezistenta dragului meu C3, care de-abia s-a zgariat. Piatra estimez ca avea un diametru de 3-4 cm. Radem glumim, dar incidentul putea sa ma duca in mormant, sa fi avut vreo 60 kmh cand s-a intamplat. Noroc ca am invatat cum e cu proactivitatea.
• Pe vremea asta deja il pierdusem demult pe un companion cunoscut in OMV Harsova, care nu doar ca era pe mobra altuia, noua si puternica, dar era slab echipat. Ne intelesesem ca mergem impreuna, dar cum compari 2 saptamani de experienta ale mele cu cei 8 ani ai lui? E imposibil. L-am plictisit, desi incet nu mergeam. Din cate-am apucat sa vad cand s-a decis sa ma abandoneze, cred ca il asteapta un viitor sumbru.
• Cei 100 km de autostrada m-au obosit din nou. Cu 100 kmh constanti, iarasi eram doar depasit in tromba de cei de pe banda 1 (99.5% din depasiri fiind neregulamentar executate), iar cand m-am postat de curiozitate pe banda 2 la 170 kmh, in cateva secunde eram somat sa fac loc fiindca tin lumea departe de familie. Familie precum cea din link, presupun.
• Timp realizat: 4 ore.

Marturisesc ca ma indoiesc de incercarea de a parcurge drumul Bucuresti – Satu Mare pe motocicleta intr-o singura zi. Deocamdata. Mai am de invatat. Ceva nu-i bine ori cu echiparea mobrei, ori cu echipamentul pe care-l purtam eu, ori cu utilizatorul: ma deranja prea tare vantul, turbulentele, ceva… Iar altceva nu-i bine deloc cu soferii patriei (a se citi “sunt scarbit”), perspectiva pe care din masina nu am remarcat-o atat de bine, desi ma deplasez cu aceleasi viteze decente.

Hai cu spor spre viitor, in care nu uitati sa includeti Delta Dunarii, dar si Dobrogea!

Ziua 1 prin Dobrogea

Ziua 2 prin Dobrogea