O mostenire mare

De cateva zile sunt acasa, in Satu Mare. Am venit in vizita la mama mea, dar si pentru a cumpara o cruce tatalui meu pentru mormant, si sa iau masina pe care i-o facusem cadou in 2008 la mine in Bucuresti.

Apropo de masina, o fi ea placuta vederii fiindca e clasica, dar mai avea cateva hibe de rezolvat ca sa fie buna dpdv tehnic. Astfel incat mi-am petrecut deja doua zile printre uleiuri si fieratanii, in service.

Suparat am fost, asadar, din aceasta cauza. Dar s-a petrecut urmatorul eveniment, care a schimbat starea de spirit.

Intre persoanele care veneau la spalatoria auto de langa service, spre sfarsitul zilei au aparut doi clienti care au recunoscut-o pe Margot (adica automobilul in cauza). Cand li s-a confirmat ca masina era cea a domnului Sigheti, iar subsemnatul este fiul sau, au venit pe rand la mine. Stiti ce mi-au spus?

M-au felicitat ca-s bine facut, si-au exprimat condoleante pentru decesul tatalui meu si mi-au spus ca a fost un mare om, care i-a ajutat mult in viata, atat pe ei insisi dar si pe multi altii.

Inmormantarea lui a fost cea mai “populara” pe care si-o amintea preotul intre toate pe care le-a oficiat, cei prezenti fiind in majoritate din aceeasi categorie cu cei doi domni intalniti azi. Deci nu e prima data cand mi se intampla cele de mai sus, dar m-a bucurat mult sa aud ca asa se vorbeste despre tatal meu, ca asta e amintirea pe care o trezeste in sufletul oamenilor. Pe langa faptul ca imi trezeste niste obiective peste care uneori se pune praf.

Cand ne ducem la minus doi, nu luam cu noi absolut nimic. Poate doar o cravata, palarie, carte, sau alt accesoriu care ne-a placut candva. Casele, masinile, bijuteriile, banii sau alte lucruri pe care le cumparam cu bani raman la parter – devenind eventual motiv de scarbe si certuri intre succesori.

Tatal meu n-a lasat in urma prea multe lucruri materiale in afara de casa copilariei noastre, pe care deja am oferit-o mamei. Dar a lasat o foarte mare mostenire care se “cumpara” exclusiv cu bunatate fata de oameni, respect, ajutor dezinteresat si un zambet autentic pe care il avea pe fata totdeauna.

Eu am sarcina sa duc mostenirea asta mai departe, la un nivel chiar superior celui pe care am avut ocazia sa il cunosc doar cand tati mi-a predat stafeta.