Peste asteptari nu e bine

Am receptionat ieri o exprimare din partea unei prietene, care m-a pus pe ganduri foarte serios, ca sa nu zic ca m-a socat:

Tu esti atat de perfect ca om incat majoritatea fetelor se tem ca n-au cum sa ajunga la nivelul tau, deci se feresc de tine. Iar tu poate crezi ca nu esti bun.

V-ati prins pana acum care era subiectul discutiei mele cu respectiva prietena, sau confidenta daca vreti: femeile si relatiile cu ele. Pe mine ma asociaza lumea prea putin, majoritatea chiar deloc, cu imaginea aceea de baiat aranjat, cu domnisoara de mana prin viata. Motivele sunt simple, in viziunea mea: n-am avut multe prietene, si oricum nu imi place in mod deosebit sa fiu monden sau public in aceasta privinta.

De ce n-am avut prietene? Pai pentru ca am fost in cautari active foarte rar, iar cand se intampla asta, gaseam. Mai greu sau mai usor, in functie de determinarea pe care o aveam in fiecare moment. Cel putin asta credeam, fiindca incep sa cred tot mai mult ca declaratia prietenei este al naibii de aproape de realitate. Hai sa facem o paralela zic eu interesanta:

In cariera mea profesionala de mai bine de 15 ani pana acum, eu nu am reusit sa ma angajez niciodata. Ooops, da, acum stiti un mare secret despre mine. Am depus o gramada de CV-uri in tot felul de industrii, am devenit expert in CV-uri, fiecare CV si scrisoare de intentie le faceam personalizate, dadeam raspunsuri foarte bune la interviuri, aveam pe masura ce trecea timpul tot mai multa experienta super faina, aveam recomandari clare de la cunoscuti, ba chiar cunoasteam CEO-ul companiilor la care doream sa ma angajez (si care de-abia astepta sa lucreze cu mine!), si de fiecare data am fost respins. Toate locurile mele de munca – fiindca am fost angajat totusi – au fost “aranjate”. Ori mama facea un pic de magie, ori eu personal ma dadeam bine cu seful, iar in final toata lumea a fost uber-fericita. Absolut toti fostii mei angajatori ma iubesc, sunt in contact permanent cu mine si m-ar primi inapoi cu mare drag. Colaborez cu fiecare din ei. Si culmea, chiar aceste refuzuri de angajare pe care le-am primit de la diverse societati sunt motivul principal pentru care mi-am facut firma proprie:

Nu ma angajati voi pe mine?? Noah lasa, ca ma angajez eu singur si o sa imi demonstrez ca sunt mai bun decat orice alta varianta puteati gasi!

Paralela se incheie aici, cu speranta ca ati inteles ideea, si deoarece in cazul relatiilor intime ar fi cam greu sa ma casatoresc singur ca sa demonstrez fetelor ca sunt mai bun, haha! O fi posibil, apropo?

Ia uitati-va la cercul vostru de prieteni. Nu vi se pare ca aceia care au in jur de 30 ani si sunt singuri sau necasatoriti sunt tocmai cei pe care ii apreciati cel mai mult pentru rezultatele lor profesionale sau pentru personalitatea lor, dar parca n-ati trece mai departe? Sunt curios sa aflu cat mai multe pareri, va invit sa comentati.

Daca aveti intre ganduri si ideea ca ma laud prin aceste cuvinte, sau ca m-as simti complexat, imi pare rau sa va dezamagesc, poate e bine sa cititi alt blog, fiindca inseamna ca nu ma cunoasteti. Eu constat pur si simplu cat de interesanta e viata, in care toate se intampla dintr-un motiv, fie el aparent tuturor sau ba.

Chiar trebuie sa “livram” strict la nivelul asteptarilor fiecaruia? E atat de rau ca/sa le depasim?

Mie personal imi este greu sa gandesc in sistem de “under-delivery”, desi in ultima perioada am calcat in strachini pe tema asta, de cateva ori si imi cer scuze prietenilor care va simtiti afectati de greselile mele. Pur si simplu ma animeaza “by default” dorinta de a da ce e mai bun, conform unuia din citatele mele preferate, devenit principiu de viata si afaceri:

I don’t give up. I give my best.