Inainte sa ma urc in masina, am reusit sa imi produc o serie de contuzii, una mai faina ca alta. Serios vorbind, la piciorul stang am avut o problema majora, umflatura cu hematom mare, in rest se vor vindeca fara urme. Dupa prima compresa cu gheata, trecuti de Ploiesti, am hotarat sa continuam drumul pana la Urgente in Brasov, unde sa decidem ce si cum. Cu oase confirmate a fi intregi, am convins doctorii sa ma lase sa ma duc la o pensiune, in loc sa ma interneze; ei vroiau sa ma opereze de hematom cel tarziu dimineata. Scurt pe doi, a doua zi am scapat cu totul de internare si operatie, situatia aratand bine iar mersul meu fiind chiar normal.

Desi toata lumea mi-a recomandat repaos 3 zile, eu am pornit spre conferinta. Cred ca am avut norocul sa fac asta fiindca m-am hranit in seara precedenta cu ideea ca dimineata voi fi ok, si ca voi reusi sa imi duc planurile la bun sfarsit. A functionat! Numai ca eram deja in intarziere, putand ajunge realist doar la punctul din agenda notat la ora 14.00, constand intr-un training pe leadership tinut de Anthony Sillard, directorul Executive Leadership Institute. Copilotul fiind destept, am avut parte de aproape toata prima parte a conferintei in masina, pe laptop, prin internet mobil. Felicitari organizatorilor (JCI Targu Mures) pentru transmisia live impecabila si neconsumatoare de biti.

Locul conferintei era altul decat la prima editie, insa si acesta ne-a dat pe spate de indata ce am intrat: un hol cat un teren de fotbal (si chiar fara piloni de sustinere), elegant, plin de standuri de companii sau alti partneri, mancare gratuita de pranz, si desigur: participanti prinsi in discutii de afaceri.

Dupa o supa de peste foarte buna oferita de partenerul Real Targu Mures, am intrat la sesiunea de leadership. Speaker bun Anthony Sillard (bine, care american nu-i bun la prezentari?), insa nu pot afirma ca m-a dat pe spate, posibil din cauza ca nu eram concentrat. Au fost insa participanti carora le-a prins bine informatia, iar sala (o alta enormitate fara piloni) era aproape plina.

De-abia ce apuci sa schimbi doua vorbe cu persoanele prezente, ca incepe impartirea pe sali de workshop-uri de 100 minute, cate doua subiecte diferite in fiecare. Organizare foarte buna, recunosc, cu un singur minus: aproape ca nu mi s-a permis accesul in sala aleasa, fiindca nu eram inscris pe site, iar cei de la intrare au zis sa astept sa vedem daca vin toti cei inscrisi. Ma rog, n-am facut interventii, desi puteam, m-a lasat inauntru fara sa insist dupa 5 minute. Primele 50 minute au fost despre networking si social media, neinteresant pentru subsemnatul, dinozaur vechi in domeniu ce mi-s, dar ma asteptam sa fie asa; pe mine ma interesa al doilea workshop: creativitatea in afaceri. Speakerul, Harald Lepisk din Estonia, a inceput perfect inviorand senzational participantii, dupa care a trecut la treaba. Ne-a familiarizat cu cateva concepte interesante legate de subiect, insotite de exemple practice sau descrieri cu zambetul pe buze; sincer acum, ce poti sa faci in 50 minute? Iar la final m-am dus la el si l-am socat oleaca: i-am spus ca am fost in casa lui acum cativa ani. Te-ai astepta dupa un training sa iti spuna un participant din alta tara asa ceva? Noah, eu adevar graiam, l-am recunoscut, fuseram colegi de echipa de organizare after-after-party in Estonia la Conferinta Europeana JCI in 2006. Si-a adus aminte si el, continuand discutia cu zeci de idei legate de afaceri, de JCI, si de viata. Pentru carcotasii care nu inghit tinerii ca traineri, ii anunt ca Harald se ocupa de diverse activitati extracurriculare si de afaceri dinainte sa il cunosc eu, acum 4 ani – cand s-a apucat (si) de traininguri pe creativitate.

Ploaia s-a prezentat si ea la conferinta, insotindu-ne pe drumul de plecare spre Hotel Arena, care, spre placerea noastra , este super fain, curat, modern si cu senzatia aia de camera nemaifolosita de altii. Mai mult, m-am trezit coleg de descarcare bagaje din masina cu Adrian Nastase, pe care cred ca il cunoasteti. Parea a fi intors de la vanatoare

Gata, la somn, sa avem o zi urmatoare cel putin la fel de buna.

Am intrebat despre un masaj tailandez, insa am aflat ca toate intervalele orare ale zilei erau deja rezervate. Concluzia pe care am tras-o era ca precis merita sa vad despre ce e vorba, totusi. In cele din urma, s-a gasit in program 30 minute libere pentru un masaj de spate cu uleiuri aromatice. In poza de mai jos e o secventa din finalul procedurii.

Dar pana sa ajung la masaj, se cerea sa petrec vreo 1-2 ore in Chill-Out area, rasfatandu-ma cu celelalte servicii oferite – la care aveam acces timp de 2 ore gratuit, in baza camerei speciale pe care o aveam rezervata in hotel, hehe. A fost de vis:

• sezlonguri foarte confortabile orientate spre ecranul gigantic pe care ruleaza filme inspirationale cu natura inconjuratoare, pe fundal muzical de relaxare, uneori similar cu Yanni – spre deliciul meu.
• doua paturi si mai confortabile, inconjurate de perdele, pe care puteai sta in intimitate cu partenerul/a, acestea fiind orientate tot spre ecran, in caz ca doreai sa privesti.
• ceaiuri aromatice la discretie, sampanie sau mere.
• piscina cu jacuzzi, foarte fain sa cauti butoanele albastre in ea ca sa pornesti diversele jeturi.
• sauna turceasca, finlandeza sau bio, cu instructiuni clare de folosire, loc de dus foarte la indemana in fiecare caz, arhitectura si curatenie perfecta.

Singurul mare soc pentru mine, dar cu care m-am acomodat repede, e ca inauntrul centrului te afli intr-una din doua stari: cu halat, sau gol-pusca.

Masajul de spate a fost mega-profesionist din toate punctele de vedere, toti cei 37 euro au fost cheltuiti cu satisfactie: de la amenajarea zonei unde se face masajul, a saltelei cu flori, a miresmelor, si nu in ultimul rand profesionismul desavarsit al filipinelor care livreaza serviciul. M-am simtit ca nou, desi am fost tratat doar 30 minute.

A doua oara cand m-am regasit in Ljubljana, respectiv in acelasi hotel, mi-am facut programul in asa fel incat sa beneficiez cu varf si indesat de serviciile Sense. Deocamdata am facut:

1. Tratament facial Carita (Paris). 90 minute magice pentru o fata fina ca a unui bebelus.
2. Descuamarea corpului (Marmalade body peeling). Tratament cu sare speciala pentru curatarea epidermei, urmat de impachetare si scufundarea pentru 15 minute intr-un pat cu apa.
3. Masaj terapeutic filipinez Hilot cu frunze de banane si ulei de nuca de cocos. Mai trebuie sa descriu?

Dupa ce public acest articol ma duc din nou in Chill-Out area, fiindca ma asteapta un “King Thai Massage” de doua ore, prima constand intr-un masaj tailandez traditional, iar a doua intr-un masaj tailandez cu uleiuri aromatice. O sa spuneti ca sunt nesimtit; n-o sa va contrazic.

Decizia o luati singuri. Dar eu va garantez ca Slovenia este o tara in care astfel de servicii sunt cerute de turisti din toate tarile lumii. Pagina web a Sense Wellness Club este aici.

O sa inchei revenind la hotelul unde m-am “petrecut” eu, Austria Trend, completand faptul ca si serviciile oferite de acesta (per intregul ansamblu!) sunt tot un rasfat, pe care vi-l recomand.

• desi avionul este mai mic decat mi-ar fi placut, cu un nivel al zgomotului de 85 dB (“possible hearing damage” daca esti expus 8 ore la asta – cum se spune) pe toata durata zborului, imaginile din apropierea aeroportului au fost senzationale: desi n-am fost niciodata in Elvetia, iti da un sentiment ca te afli tocmai in …Elvetia. De poveste!
• ma astepta un tinerel cu un S-classe, care m-a adus repede la hotel. A costat 38 EUR, dar nu-mi pasa, vroiam sa ajung repede, ca sa am timp sa vad Slovenia intr-o zi.
• m-am cazat fara sa platesc early check-in. Hotelul e un fel de cutiuta, dar e ultra-lux. Imi place, cred ca diseara trec pe la spa.

Gata, fug sa inchiriez o decapotabila (Peugeot 207), cu destinatiile:

• Postojna Caves
• Skocian Caves
• Portoroz
• s.a.

Background. It happens that I have to take over this silly, little and beautiful car shown above, with the purpose of transfering it from Prague to Bucharest. When is that? Starting May 16th or 17th, or maybe on the 25th, the latest. However, the prospect of a long delivery trip is not really music to my ears, you know. That’s because I think the best route to Romania coming from Czech Republic would have to include countries such as Germany, Netherlands, Belgium, Switzerland, Austria, Slovakia, and Hungary. That’s not all: I am tentatively trying to get all this package into a 14-day period, for example, and rather cheap. It’s always good to save a buck these days.

Trip goals. Basically, I would like to go through and take a quick look (sometimes a better look, it depends on the city) at the following cities:

1. Prague,
2. Dresden,
3. Berlin,
4. Wolfsburg,
5. Paderborn,
6. Amsterdam,
7. Rotterdam,
8. Brussels,
9. Dusseldorf,
10. Cologne,
11. Frankfurt,
12. Heidelberg,
13. Sinsheim,
14. Stuttgart,
15. Basel,
16. Bern,
17. Geneve,
18. Montreux,
19. Lausanne (maybe),
20. Zurich,
21. Sankt Gallen,
22. Bodensee,
23. Salzburg,
24. Vienna,
25. Bratislava,
26. Budapest,
27. Satu Mare,
28. Bucharest.

At the time of the first official writing about it, I confess having no idea whether this is a realistic plan for such a period of time or if I am a bit crazy. It’s likely that I am crazy, but that’s ok. A man adapts, finds a way.

FYI, the cities outside Romania I’ve been to so far are: a couple of Hungarian (Budapest, Debrecen, Mateszalka), Serbian (Belgrade, Kopaonik, Novi Grad), Bosnian (Banja Luka) and Bulgarian ones (Ruse, Varna, Golden Sands), Vienna, Prague, Berlin, Dusseldorf, Wuppertal, and a small Dutch village that I can’t remember. Therefore, this is the perfect occasion to start covering more of Europe, and it’s a big thing for me.

Must sees. This trip somehow has to include most of the elements below:

• meeting my friend Siegfried in Berlin. Maybe Zoso, too.
• meeting a couple of friends in Rotterdam, Brussels, potentially Salzburg, Vienna, eventually any other city where I find – before I leave – that there are friends there.
• driving a number of Swiss roads, as I love perfect landscapes.
• seeing the Mercedes (and Porsche) museum in Stuttgart.
• seeing the Meilenwerk showrooms in Berlin, Dusseldorf, and Stuttgart.
• seeing the Volkswagen museum in Wolfsburg.
• seeing the Sinsheim museum, particularly interested in Concorde and some cars.

You would think that the trip is organized around the idea of seeing as many cars as possible, together with landscapes. In fact, I’m not as obsessed as it might seem, and I mostly care about the people that I am going to meet during the trip and what I will learn while observing things, asking questions, or reading preparation materials, blogs and the like.

Alone??? Hopefully not. Since I don’t have a girlfriend whom I could take with me right now, I am looking for friend(s) to join me on this road trip. Ideally, these are friends I already know to some degree, but they could be twitter users or so. If you feel you’re part of a category, and you’re interested, drop a line. Seriously! But… please understand that if we agree to do this, you’re responsible for:

• your arrival in Prague, by any means of transportation (I can give you good tips about that). Mine is already arranged.
• your accommodation, cheaper if there’s more of us anyway.
• your eating, drinking and having fun.
• some sharing of fuel cost, not much I guess, maybe free if you are good company.

On the other hand, you may be interested to join me for a part of the trip, which is fine by me provided you deliver yourself to the city where you want to start the trip on the day I will be there – to be announced soon.

If I don’t find anybody interested, I’ll post some hitchhiking opportunities on http://www.mitfahrgelegenheit.de, a website I used myself while being in Europe without a car, to commute very quickly and cheaply between cities.

Save my soul! I have to admit the fact that I am not really street-smart about what this trip means, though by the time I leave I am committed to change that. So please, help me out here with any type of recommendation regarding traveling to these countries:

• websites or blogs about these places, or about European road trips.
• websites where I can find very cheap official accommodation/hotels/hostels, or even free accommodation on the basis of networking between travelers.
• important road restrictions or issues related to traffic, GPS, radar detectors.
• great roads to drive on, with great landscapes around them.
• other (small) cities/places I haven’t mentioned along the route that are worthwhile visiting because of a certain reason (architecture, stuff…)
• other car-related tips, especially old timer/young timer shops.
• health information.

Note that I don’t expect you to jump with tons of recommendations and save my arse, but I would appreciate if you can indicate the smallest information that is useful.

There will be another blog post soon with the timeline of the trip, dates and stuff. Wish me luck!

2008 povestit (partea profesionala)

Revelionul de rigoare l-am petrecut in Bucuresti, in compania a doua domnite twitteritze. Ghiciti cine? Pe atunci Twitter tocmai prindea avant in Romania, dar nu indeajuns; astazi e la nivelul pe care il doream eu atunci. Ma rog, inceputul de an m-a prins pe pozitia de angajat; declaratia asta o sa surprinda cativa dintre voi, cel putin. Am acceptat-o pentru ca se prevedea a fi o chestie tip antreprenorial, dar n-a durat prea mult pana cand am simtit ca nu are a face cu asta. Asadar, prin februarie am zis stop. Am ramas totusi consultant pentru aceeasi firma – chiar si in ziua de azi.

Tot in februarie m-am reapucat de business-ul meu de imobiliare, sub umbrela Sigheti.eu – brand sugerat de catre bunul meu prieten, Mihai Dragan. Din start am angajat un om, primul meu angajat (yay!), care a castigat bani deja in prima saptamana, si care lucreaza in continuare la mine; de notat ca eu am facut primii bani ca agent imobiliar nou pe piata dupa 5 luni, in conditiile in care criza nu era tocmai la poarta! Acum bomba: tot business-ul meu (imobiliar) s-a bazat si a crescut exclusiv prin Twitter – cel putin in primele 4-5 luni, pana cand au reinceput sa functioneze recomandarile si relatiile proprii. De notat ca nu am reusit performanta demna de case-study prin contul @imobiliare de pe Twitter, ci prin propriul @sigheti. O vreme indelungata am fost imobiliarul #1 de pe Twitter, cel mai recomandat. Din pacate, am esuat in a “face succes” 100%, dar sunt impacat ca n-a fost doar din cauza mea. Am mai spus-o, daca un client nu are incredere 100% in mine, e tare greu sa facem afaceri impreuna. Iar eu simt cand cineva doar lasa impresia ca imi da incredere.

Un mare proiect pe care l-am dus la bun sfarsit in 2008 a fost mutarea sediului celui mai mare client al meu in alta cladire de birouri. L-am facut atat pentru mine, cat si pentru ei – pentru ca vroiam sa stiu din perspectiva clientului, ce inseamna o mutare de birouri. Doar asta era nisa mea pe imobiliare, nu? Asadar, am:

• umblat dupa sedii, 
• colindat printre molozuri, 
• plimbat galerii de poze pe Internet, 
• organizat vizitele intregului actionariat, 
• negociat contractul de inchiriere (fara avocati), 
• organizat relatia chirias-proprietar,
• coordonat livrarea in timp util a spatiului,
• coordonat amenajarea spatiului de birouri cu TOT ce inseamna (propus compartimentari, gasit furnizori, ales solutia optima, negocieri, livrare s.a.m.d.),
• organizat mutarea,
• achizitionat toate echipamentele de birou necesare, avand in vederea triplarea spatiului disponibil,
• administrat compania (dupa aceea, pana astazi).

Deocamdata aceasta fapta buna m-a ajutat sa fiu un agent imobiliar sau un intreprinzator in domeniul imobiliar mai bun decat eram, dar in acelasi timp mi-a distrus afacerea pe imobiliare – in sensul ca am pierdut momentum-ul in care puteam face niste valuri mai semnificative, iar acum afacerea sa fie stabila. Clientul meu stia ca asa se va intampla, dracusorul de el. De ce? Pentru ca aveam atentia in alta parte, nu in afacerea mea. Si uite asa am intrat si in criza pe care am prevestit-o cu mai bine de-un an inainte. Ocupandu-ma prea putin de vanzari de apartamente (vechi), criza nu mi-a afectat afacerea in mod deosebit, dar ma afecteaza modul in care s-au schimbat oamenii intre timp. Am un gust amar apropo de asta, ceea ce m-a determinat sa redeschid ochii la alte oportunitati si pasiuni personale. Decizia in curand.

Concluzii

In 2008 am continuat sa cresc, sa ma dezvolt ca persoana – cum mi se intampla, de fapt, in fiecare an. Sunt foarte fericit ca pot afirma asta. Per total, cred ca e anul in care m-am maturizat cel mai mult, in care am inceput (in sfarsit!) sa vad lucrurile altfel, asa cum sunt ele, nu asa cum sper eu in calitatea mea de “satmarean de frunte” (cum ma caracterizeaza actorul Florin Piersic). Intre aspectele care m-au miscat in mod deosebit se numara urmatoarele:

Increderea. Eu aruncam cu incredere catre fiecare persoana pe care o cunosteam. Faza asta e pe cale de disparitie, sincer. In ziua de azi (si multi o sa ma contrazica, pe motiv ca “dintotdeauna”) singura persoana in care poti avea incredere e propria persoana. Prietenii buni ii poti numara pe degetele de la o mana, in cele mai multe cazuri. Ma pisca degetele sa va scriu toate povestioarele care m-au dus la concluzia asta, dar o sa rezist tentatiei. Prefer mai degraba sa creez postari specifice tzepelor pe care mi le-am tras.

Romania. Cine ma cunoaste stie cat de mult imi iubesc tara, si ce lobby puternic i-am facut peste hotare sau in mediile in care exista aceasta oportunitate. Dar in 2008 am inceput pentru prima data sa detest Bucurestiul. Am observat apoi ca si celelalte orase ii seamana izbitor; ce difera e proportia de oameni buni. Mi s-a acrit de rautatea oamenilor, de lipsa valorilor, de lipsa de respect, de lipsa de autoritate, de lipsa curateniei, de trafic, de aglomeratia din magazine, de poluare, de fum de tigara, de camioanele firmelor de constructii s.a. Cel mai nasol a fost cand oamenii cu care discut eu despre viata, oameni cu capul pe umeri, mi-au confirmat ca nu-s beat cand zic astea. 2008 a fost anul in care m-am gandit pentru prima data sa plec de aici, sa imi vad de treaba in conditii civilizate in alta tara, si sa revin cand lista lipsurilor se… amelioreaza. Ma rog, am ramas cu gandul deocamdata. Nu mor caii cand vor cainii, mai luptam.

Viata. Vad multi oameni tristi in Romania. Viata asta inseamna practic cativa zeci de ani, si merita traita facand ceea ce ne place. Pe bune. Nimeni nu merita munca sau atentia noastra, cu o exceptie: noi insine. Cu riscul de a promova clisee, trebuia sa scriu asta, ca s-o vad si eu mai des, fiindca am calcat pe langa uneori. Am invatat ca intotdeauna, ca sa ajungi la idealul asta de a face doar ce iti place, trebuie sa faci temporar si lucruri care nu iti plac.

Ohoo, era sa uit ceva de bine: mi-am luat vacanta mai mult de o luna in vara 2008, pe care am petrecut-o prin Romania, Cehia, si Germania. Lucru pe care il recomand tuturor, in special prietenilor care muncesc pe branci tot anul.

Aveti de comentat? De-abia astept sa aud parerile voastre.

M-am dus sa ma relaxez, sa respir ceva curat, sa vad culorile toamnei si sa dorm. Misiunea a fost indeplinita, doar ca in alt mod decat ma asteptam. Mi-a facut cu ochiul un ATV de langa hotel, pe care l-am inchiriat atat sambata inainte de inserare, cat si duminica la pranz, cand am vazut ce vreme buna era. Am facut trei-patru trasee cu jucaria, lucru care mi-a “terminat” mainile (de oboseala, evident), dar a meritat din plin: ce peisaje (poze aici), ce poteci, ce culori, ce animalute de ppoadure, ce aer, ah! Ma voi intoarce! Dar sa va spun o treaba: mersul cu ATV-ul se cheama sport extrem, si trebuie tratat destul de cumpatat, fiindca ocaziile sa patesti ceva abunda. Eu personal am scapat nevatamat, insa la un moment dat am luat o groapa plina de apa si noroi, la care nu ma asteptam, si care a rezultat intr-o temporara pierdere a vizibilitatii. Mai mult, aceasta cuplandu-se cu viteza excesiva din acel moment (recunosc!) era sa ma duca intr-o mini-prapastie, adica un hau/sant de vreo 4-5 metri adancime. Vehiculul s-a oprit la insistentele mele repetate (frane de toate felurile) chiar la limita decolarii, cam cu 5 cm inainte de bau-bau. Nu va speriati aiurea, ca desi am facut tot felul de nebunii, erau controlate. Dar nu e pentru cei cu inima slaba, adica pentru majoritate.

Seara m-am vazut cateva zeci de minute pentru actualizarile de rigoare cu Mihai Croitoru, antreprenorul nostru tanar din Cheia. Am aflat cate ceva despre mersul turismului, dar si despre o noua investitie derulata chiar de el, o fabrica de apa aflata la cativa kilometri de statiune, numita KEIA. Pe care am vizitat-o a doua zi, si care va face subiectul urmatoarei unei postari.

Inaintea nuntii la care am venit, de fapt, am avut 2 zile aproape pline pentru orice altceva. In prima zi am cam frecat menta, de oboseala cred. Seara a fost Bachelors’ Party, care a inceput intr-un restaurant “La Boca“. Am fost 14 participanti, sa zic asa. Dupa masa, ne-am tot perindat prin cluburi, incercand sa gasim unul ca lumea. Mie personal mi-a placut Coyote, unde atmosfera era faina, chiar daca nu erau foarte multi petrecareti, spatiul fiind mic. Pur si simplu cele 4-5 fete erau si frumoase, si inteligente si aveau un fel de a incinge atmosfera… fain de tot. Mentionez ca nu s-a apelat la nici un bordel si nici o “fetita” platita, spre marea mea surprindere – la cum il stiu eu pe mire. Cred ca a imbatranit si considera ca se expune prea mult cu astfel de activitati. Oricum, pentru toti cei prezenti, o astfel de actiune e doar la nivel de lauda, fiindca niciunul nu fusese in viata lor la un bordel adevarat.

A doua zi am iesit in oras, cu o plimbarica destul de scurta, insa cuprinzatoare. Am vazut elementele principale de interes, atat pe jos cat si printr-un tur cu masina in puncte mai …panoramice din oras. Nu stau sa detaliez prea boem toata plimbarea, fiindca cine cunoaste stie. Praga e un oras care incanta ochii.

A treia zi a fost nunta, care a inceput cu o receptie (considerata inutila de miri, ulterior) la care am reusit sa fac valuri, spargand din neatentie un pahar si o scrumiera. Cat de misto a fost partea sonora, wow. Toata lumea a urcat apoi cu mic cu mare in autocar, cu destinatia Areal Botanika. Eu conduceam masina mirelui, in spatele autocarului… pe care dupa primul semafor l-am pierdut. Noroc cu spiritul de observatie ca am sesizat masina fotografului si m-am tinut dupa ea. 

Areal Botanika este un loc frumos, undeva la cativa zeci de km de Praga. Minunat, sincer. Din cate m-am prins, e un hotel de clasa superioara, cu un teren de golf, cateva terenuri de tenis s.a., o padure amenajata pentru teambuilding-uri, si cateva case private high-end.

Nunta – a inceput ca-n povesti, insa a fost organizata ca o petrecere. Fiecare facea ce vroia: ori baga in el mancare (tip bufet) sau bautura pana crapa, sau asculta muzica suava cantata de unul la clape, sau facea baie in piscina, sau fugea in puta goala pe terenul de golf (fiul mirelui, de exemplu), sau digera un pahar de vorba. Spre inserate a devenit evident ca urmeaza un live-performance. Zis si facut, am avut parte de un super show, in 2-3 etape, din partea unui rock star bine cunoscut in Cehia, pe numele lui Jan (Honza) nu-stiu-cum-ca-nu-tin-minte; e un tip la vreo 46 ani, arata de 36, cu o personalitate foarte prietenoasa si fara fitze. Avand in vedere ca petrecerea a inceput pe la 13.00, muzica a incetat sa se auda de pe la 01.30, iar la 03.30 toti erau orizontali, adica in patul lor. Cazarea a fost oferita de miri pentru toti invitatii, atentie, la 4 stele intr-un cadru natural de exceptie. Totul s-a petrecut bine si a fost placut.

A patra zi ne-am trezit cu chiu, cu vai, dupa care am luat micul dejun (cine s-a trezit la timp), si fiecare si-a luat ramas bun. Restul zilei am frecat menta, am luat pranzul la Satelit Bar (cea mai crancena friptura de vaca) din nou, i-am prins degetelele in usa unui copil, am mai facut o plimbare prin oras si mi-am plans rana de la picior – degetelul mic a incasat un colt de masa pe la pranz.

Next… Berlin. Poze o sa fie imediat dupa ce voi avea conditii optime sa le flickaresc.