Cu lalaiala de dimineata, m-am trezit in Manastire la ora 9.30, cu gandul de a-mi face exit-ul in 30 minute. Dumnezeu le-a dat maicutelor posibilitatea sa inchida fostul drum de acces catre Manastire, periculos pentru ocurenta mai multor grupuri in acelasi timp la obiectiv, si sa deschida un alt drum, muuuult mai generos atat ca latime, cat si ca lungime si locuri de parcare berechet. De asemenea, au mai construit un ditamai restaurantul cu autoservire jos in parcare. Intrarea nu costa bani, acceptul pentru pozat si filmat fiind taxat cu 5-10 lei.

M-am pus pe pozat instant, ca sa nu ma prinda din urma cohoardele de turisti care complicau situatia. Am facut foarte multe instantanee, fiindca nu vazusem manastirea de aproape 10 ani, pozele atunci fiind pe film. E o nebunie, ai posibilitati nenumarate sa prinzi in diverse ipostaze una sau mai multe dintre imobilele frumos proiectate si intretinute, ca sa nu mai spun de varietatea florala [nota redactiei: am imbulinat-o, fiindca aparatul ramasese setat pe 640x480 de la o poza nesemnificativa facuta cu o seara inainte]. Cel mai “diferit” aspect fata de acum 10 ani mi se pare interzicerea accesului in turnul bisericii din lemn, una dintre cele mai inalte din Europa. Sa vedeti de acolo panorame, valeeeu. Chiar si fara panoramele de sus, tot am consumat un set de baterii in ora petrecuta la Barsana. Tranquilo, ca voi face ditamai galeria de poze complete pe Flickr.

Hopa-tropa, ca am plecat mai departe, dupa ce am testat sustinerea reala a unui pod de lemne vechi; recunosc ca mi-a fost frica sa fac mai mult de 5 metri, insa la nevoie i-as face pe toti. Buuun. Mi se spusese ca ma asteapta un drum rau. Extraordinar de rau, toata partea Borsa-Pasul Prislop-Campulung. Pana in Borsa au fost vreo 60 km rezon, Borsa in sine ca oras mi-a produs scarba (mizerabil si murdar), nu stiu cum e sus in renumita zona turistica de iarna. La iesirea din Borsa vad in curtea unui hotel fain un Mercedes clasic de prin ’60, S-class-ul vremurilor acelea. Va dati seama ca am franat instant si am intrat in curte sa il admir. Un tinerel de la un balcon m-a intrebat daca pentru Mertzan am oprit, dupa ce i-am confirmat coborand urgent sa mi-l prezinte. Constatam repejor ca ne cunoastem din Clubul Mercedes (.ro), ii stiam masina de acolo, iar el imi stia username-ul. Om de treaba, va recomand si hotelul sau Victoria***, care este cel mai fain din Borsa.

Drumul prin Pasul Prislop spre Campulung are 80 km, atat daca il incepi in Borsa, cat si din Campulung. Nu are cel mai bun asfalt pe care l-am vazut eu, ba dimpotriva e destul de nasparliu, insa minunea lui Dumnezeu, am reusit sa evit majoritatea hartoapelor. Desi eram cu baba mea lenesa, care abia urca cu 35 kmh pantele de 7 grade, mergeam mai tare decat cetatenii mai instariti cu masini moderne. Faza-i ca daca n-am fi atat de ocupati cu condusul (deci cu traitul in Romania), am avea ocazia sa vedem si mai bine peisajele din jurul drumului, Parcul National al Maramuresului fiind dupa cum va inchipuiti, fain. Carlibaba, prima localitate suceveana din drum e cea mai nasoala dpdv asfalt.

In traseul meu, prietenul Mircea Giosan (adica designerul traseului meu, “rafinat explorator al istoriei si locurilor fantastice de langa noi”, apropo) trecu asa: “Ciocanesti – Muzeu in aer liber. Case pictate traditional, cu motive antropomorfe”. Localitatea este aparte in peisajul sucevean, o recunosti si fara sa vezi placuta la intrare, din cauza caselor pictate intr-un anume fel. Nu stiu de ce le zice pictate, ca mie mi se pare ca au produs efectul prin placute de mozaic. Ma rog, dupa vreo cativa kilometri de aruncari cu privirea catre indicatoare de muzeu, mi-am dat seama ca Mirciulica se referea la comuna in sine, ca e muzeu pe de-a intregul. In orice caz, comuna are si un muzeu, infiintat in 2007, Muzeul National al Oualor Incondeiate. Am intrebat-o pe Dna. Marilena Niculita (muzeograf) de ce nu i-au spus “Muzeul Oualelor”, la care raspunsul a fost direct: pentru ca fiecare zona din Romania are felul ei de a se referi la un lucru sau obiect, iar in Ciocanesti asa se spune. Alt exemplu, eu in Satu Mare spuneam “Eu tau cu cutitul”, iar bucurestenii totdeauna ma corectau cum ca s-ar zice “Eu tai cu cutitul”.

Muzeul Oualor Incondeiate din Ciocanesti este fain, dar n-ar fi asa daca n-ar exista Dna. Niculita care sa ti-l descifreze cum stie ea mai bine, si cum iubesc toti turistii. Face doamna un tur al muzeului, incepand cu 10-15 minute, pana la 30-45 minute. La varianta scurta trebuie sa ai urechea pregatita la fix, fiindca toarna ca o ploaie torentiala – zic de bine, sincer. E toata un zambet si o pasiune fara granite femeia asta, pe care a insuflat-o si fiicei sale prezente in atelierul de incondeiere, unde ne-a aratat procedeul de incondeiere, si ne-a cantat “Cantecul Plutasilor”. Mare talent fetita, are sanse sa ajunga departe.

Revenind, in Ciocanesti are loc peste cateva zile Festivalul Pastravului, numai ca anul acesta este o versiune de criza, lipsind concursurile de gastronomie si plutit (parca). In rest, aceeasi Marie cu alta palarie (n.r. – nume eveniment). De asemenea, in Ciocanesti se poate vedea, in curtea Pensiunii Oita, cel mai mare ou posibil, pictat pe o parte cu Stefan cel Mare, pe cealalta cu motivele de pe casele localnicilor. De unde toata povestea asta cu casele pictate? La un moment dat s-a gandit o localnica, am uitat care, ca ar fi potential interesant sa isi vopseasca imobilul cu niste motive frumoase. A iesit bine, si mult n-a lipsit ca toata lumea sa vrea sa aiba la fel. Uite-asa, au aproape toti; deja exista decizie a Consiliului Local ca orice casa noua sa fie pictata in acest fel – drept pentru care nu inteleg de ce imobilul comercial al unei firme din domeniul constructiilor e o cladire seaca, vopsita jenant in portocaliu, marcata cu numele acesteia, si avand design cu originalitate zero.

Cu greu am plecat din Ciocanesti spre Iacobeni, unde a fost pe vremuri cea mai mare colonie de tzipseri (mineri germani colonizati acolo de austro-germani in sec. XVIII si XIX), drept pentru care o multime de case au arhitectura stil nemtesc. Deja in Iacobeni drumul e tipla, atat spre Vatra Dornei cat si spre Campulung Moldovenesc. Am sarit Vatra Dornei din schema traseului, ca oricum exista acolo doar un muzeu la care pot merge si altadata, ca doar e o localitate accesibila. In directia Campulung, drumul duce spre Valea Putnei, locul favorit al marelui iubitor de popor si istorie, Mircea Giosan. Pe langa ca e asfaltat brici, ofera o priveliste aproape perfecta, tot de vis ca in Maramures, insa in alt stil.

Ajuns in Valea Putnei, spre iesire e un semn care indica drumul spre Pastravaria localitatii. Drumul e forestier da’ bun, are vreo 1.2 km (desi semnul zice ca ar fi 3 km), iar pastravaria e doar atat, n-are restaurant. Are insa 28 bazine, fiind a doua cea mai mare din tara.

Daca se continua drumul, peste 6-7 km ajungeti la Ocolul Silvic, dar mai exact la fosta casa de vanatoare a Casei Regale. Drumul, desi forestier, e mai bun decat Pasul Prislop, am circulat pe el chiar cu 90 kmh; ce-as fi facut cu un motor de enduro pe acolo, crancen. Daca numeri 3-4 gropi mici e bine, insa poti numara infinite peisaje superbe, noroc ca nu-i voie cu masina iar campatul e interzis. Destinatia insa nu-i mare smecherie, fiindca vechea Casa de Vanatoare a ars din temelii acum cativa zeci de ani, deh, au uitat sa curete un cos din cauza ca traitul in Romania le-a mancat tot restul timpului. Exista totusi o constructie noua menita sa inlesneasca turismul controlat in zona, insa e neterminata.

Am ajuns in Campulung destul de tarzior, si poate era mai bine sa nu fi ajuns deloc in seara asta, fiindca astfel am ratat sansa vizitarii Manastirilor Moldovita (plus Mocanita din localitate) si Sucevita, unde urma sa dorm. Din contra, am fost un turist puturos, care s-a dus la Restaurantul Bucovina sa guste o ciorba radauteana, dar a fost imbiat si cu clatite la cuptor cu branza – graaave, atat va zic. Dupa care m-a mancat undeva sa vad cum arata pensiunea familiei amicului Tudor Maxim, numita “Dor de Bucovina“, iar mama sa m-a convins sa inchei traseul zilei acolo. E o optiune foarte faina de cazare, cu conditii bune, gazde primitoare, liniste, verdeata cat cuprinde, preturi accesibile, internet wifi s.a.m.d.

Am atins 5 obiective din 8, asadar maine am de bantuit doar 13 obiective. Pornesc devreme, clar. Noapte buna!

• surprind diferentele de care aminteste Adrian chiar intre Mercedes-urile mele, pe doua planuri:

1. Pe strada. Am trei bucati Mercedes pe care le detin sau folosesc, toate trei impecabile/admirabile, dar una are 30 ani, alta 16 ani, iar ultima 13 ani. Cand sunt cu cea de 30 ani, pe de o parte respectul celor din jur este aproape egal cu zero; pe de alta parte, un procent infim din participantii la trafic (probabil cei pasionati de masini clasice) imi acorda un respect maxim, pentru ca masina arata superb, deci vor sa se uite la ea mai atent si sa converseze cu mine. Sunt sigur ca acelorasi oameni (care imi admira tablaria de 30 ani) li s-ar rupe de mine sau masina mea daca ar fi un Logan, de exemplu. Cand sunt cu masina de 16 ani, respectul celor din jur este decent, masina impunand acest respect prin modelul in sine, fiind mai special/rar, si prin infatisare; doar imbecilii – care cred ca ajung departe fiind primii la urmatorul semafor – afiseaza lipsa totala de respect, fiind aproape sa imi zgarie bijuteria de nenumarate ori. Eeeeei, cand sunt cu matahala de 13 ani, prin clasa ei mult mai scumpa decat celelalte doua (chiar daca a ajuns un model oarecum decazut, existand doua versiuni mai noi ale aceleiasi clase), respectul se apropie de maxim. Toata lumea imi face loc, nu incearca nimeni sa faca pe smecherul, nu ma injura nimeni. E super fain de privit acest “spectacol”. Adaug un ultim comentariu: faptul ca am cutii de viteze automate ajuta mult la calmul meu propriu in trafic.
2. La service. Toti mecanicii sar in ajutorul meu cand apar cu matahala de 13 ani, ma ajuta dar nu se omoara cand sunt cu cea de 16 ani, si fac o fata de parca i-a lovit trenul cand le spun ca am probleme cu o Cobra – nu conteaza ca arata intr-un mare fel. RAR-ul la cea veche l-am primit doar fiindca arata bine, asta fiind singura exceptie in planul “la service”. Sunt dezamagit ca am un Mercedes clasic in Romania, lumea nu vrea sa ma ajute sa o intretin corespunzator, crezand ca sunt un sarantoc care nu are bani sa plateasca reparatia, sau fiindca s-au saturat sa repare Cobre iar banii nu conteaza.

• daca in masina ni se pare ca nu suntem tratati cu respect, stati sa vedeti cum e pe scuter!

Daca in masina ai patru laturi care crezi ca te apara daca intra un bivol in tine, pe scuter ai vax albina. Concentrez toate ideile mele pentru acest paragraf in vorbele unui amic care a inchiriat un scuter recent: “Am avut impresia ca toate masinile vor sa ma omoare”. Eu, care am deja oaresce experienta pe doua roti in Bucuresti, adaug ca uneori s-a depasit stadiul de “impresie” – chiar au vrut sa intre in mine! Bicicleta are cateva circumstante atenuante, in sensul ca viteza de deplasare permite evitarea unor situatii neplacute, sau cel putin reducerea impactului acestora.

Respect!

Cred ca o mare parte din noi, cei care suntem un pic pasionati de masini, ave(a)m nevoie la un moment dat de un vopsitor sau o vopsitorie auto de uber-calitate. Pentru ca in orasul asta, adicatelea Bucuresti, e greu sa ne pastram masina in stare cat mai buna. Cand ti-e lumea mai draga, se trezeste:

• un artist sa o zgarie cu cheia in lung si lat,
• vreun tampit sa ii dea un picior in aripa, sau
• vreun conducator auto (a nu se confunda cu termenul “sofer”) care schimba banda ca si cum toate ar fi ale lui, trezindu-se direct in fierul tau.

Din pacate, in ziua de azi nu se lucreaza tocmai calitativ in ceea ce priveste serviciile de reparatii si intretinere auto (cu niste exceptii, desigur). Iar dealerii Mercedes locali imi inspira mai degraba o lipsa de incredere, daca e sa ma iau dupa parerile colegilor din club. In plus, intotdeauna ai nevoie de ceva rezonabil in materie de costuri.

Mergand pe linia povestii, eram practic speriat de bombe, refuzand sa duc barele masinii mele la vopsit de frica unei executii potential proaste. Imi iubesc masina prea mult. Iar prietenii nu-mi prea recomandau o vopsitorie ca sa nu ii injur in caz ca… stiti voi.

Asadar, m-am hotarat sa il intreb pe un tip intalnit intr-un OMV intr-o seara, Florin C., care are cateva Mercedes-uri. Stiu ca are unul ca al meu, cu barele vopsite aici in Bucuresti, ca doar le-am vazut cu ochii mei si am fost impresionat. Mi-a zis de un “nea Ilie” de la Service Ciclop Giurgiului. OK, dar ca sa fiu eu sigur, l-am intrebat si pe mecanicul meu ce vopsitor imi recomanda. Mi-a zis de dl. Cristi Caramet, tot de la Service Ciclop Giurgiului – recunoscand in acelasi timp maiestria lui “nea Ilie”.

Ca sa scurtez povestea, “nea Ilie”, pe numele lui adevarat Ilie Marina, e un vopsitor cu o experienta de 25 ani, care face o treaba buna. E un tip oarecum flegmatic ca si caracter, dar dansul mi-a facut masina frumoasa, reusind sa treaca bine dpdv psihologic peste toate fitzele mele de tipicar, pardon… pasionat Mercedes: curatare perfecta a pieselor, pregatire ca la carte, cod de culoare exact, asta mai lucioasa, cealalta mai mata, s.a.m.d. L-am distrus cat a avut barele in lucru, sincer. Mai jos e rezultatul muncii sale, sectiunea prezentata avand cel putin trei defecte majore vizibile inainte sa ajunga la dansul, din care unul era o ruptura in partea de jos.

Executie perfecta: bara lucioasa, bandoul mat impecabil

Sunt convins ca si dl. Cristi Caramet este un profesionist cel putin la fel de calificat si pasionat de ceea ce face; l-am vazut muncind, dar nu m-a putut servi fiindca pleca in concediu. Nea Ilie tocmai se intorcea din concediu. Am avut “noroc” cu ploaia aia mare din 6 august 2009, care m-a prins la ei in hala; am avut ocazia sa vad oameni la munca pana seara tarziu, fiindca “banul se castiga greu, si trebuie muncit pana seara in fiecare zi, daca vrem sa avem ceva acasa”. Am aflat cat castiga chiar si in aceste conditii, si am fost dezamagit. Ii admir.

In concluzie, ii recomand cu drag pe acesti profesionisti si mai ales pe dl. Ilie Marina: munca acestuia o privesc si imi face mare placere zi de zi. Service-ul unde lucreaza, Ciclop Giurgiului, nu m-a impresionat in mod deosebit din mai multe motive, dar asta nu inseamna ca sunt necalificati.

Numarul lui de telefon este 0762.571.255. Sunati inainte, va intelegeti care e procedura de lucru, verificati disponibilitatea lui nea Ilie, ii spuneti ca stiti de la mine, s.a.m.d. Eu va rog un singur lucru: nu abuzati de el, fiindca e un om linistit.