Avand in vedere ca de ajutor au nevoie foarte multe categorii de oameni, iar ajutor ofera un numar mai redus de oameni, acelor oameni le ofer posibilitatea sa il foloseasca pentru un proiect (sau mai multe) cu scop filantropic, de ajutorare sa spunem. M-ar bucura sa vad ceva util iesind din asta, pana cand o sa ajung eu mare filantrop.

Va rog imi sa trimiteti eventualele cereri cu ajutorul comentariilor la acest mesaj. Iar daca ma puteti ajuta popularizand ideea asta in cercurile organizatiilor care se ocupa cu ajutorarea vreunei categorii de oameni, va multumesc.

PS: Momentan este redirectionat catre site-ul “pentruviata.com”, cea mai ampla campanie de donare de sange, al Asociatiei REACT. Doar ca e posibil ca ei sa nu stie de asta, iar campania era in plina actiune acum vreun an sau doi.

Porneam prin Delta, yuhuu! Doamne cat asteptam momentul. Am oprit cateva minute langa o ambarcatiune mai mare din care am cumparat benzina de 70 lei, iar apoi am continuat incet prin zona, ca sa nu trezim spiritele celor care dormeau in pensiunile de pe mal. Cam inundate, de altfel, apa era la maxim 5 metri de usa, in unele cazuri. Asadar, posibil sa nu fi fost pe cine trezi.

Nu se vedeau prea multe detalii, inca nu rasarise soarele. Adevarul e ca pana dupa ora 5 nu ai voie sa iesi pe Dunare, iar noi eram inainte de ora 4. Ma rog, toata lumea facea ca noi, ca doar nu suntem pescari industriali sa aiba motiv serios sa se ia de noi cele 6 sau 8 organizatii care supravegheaza activitatea pe Dunare.

Traseul exact parcurs de noi e cel din imaginea de mai jos, cu tot cu intoarcerea. Am pornit Motion-X-GPS pe iPhone curand dupa benzinaria plutitoare, si am monitorizat tot traseul, viteza, s.a.m.d. Ca sa stiu daca ma plimba oamenii pe bune, sau se fac ca ma duc in cercuri, hehe. Toate peste toate, am facut mai bine de 35 kilometri in total, in cele 4 ore si ceva ale plutirii.

Cand am ajuns in extremitatea dreapta a traseului din poza, ne-am oprit. Daca drumul a fost perfect, cum am oprit langa stufaris, cum au dat tantarii iama intre noi. Noroc ca ne asteptam si eram sprayati, imbracati s.a.m.d. De fapt, daca pescuiesti la stiuca, adica exact ce faceam noi, esti prea in miscare ca sa aiba timp sa te intepe prea des. Eu nestiind sa pescuiesc, am fost invatat in doi timpi si trei miscari, iar dovada ca am deprins abilitatea consta in revendicarea a 40% din captura zilei.

Am prins rasaritul, care a fost unul din cele mai faine pe care le-am vazut eu vreodata, dupa cum puteti observa si domniile voastre. Dupa rasarit, pestii s-au cam sictirit si n-au mai vrut sa muste decat foarte rar, adica de vreo 2x la toti cei trei zmei cati eram. Ne-am tot miscat, am cautat alte locuri, inclusiv in lacul imens din traseu pe care pescuiau o gramada de cetateni plutitori, nada.

Asa ca am inceput plimbarea de frumusete, a Deltei, desigur. Insotita de poze, cateva din ele postate mai jos. In toata dimineata am zarit cateva specii de pasari, intre care: pescarusi, pelican comun, lebada, egreta mica, cormoran mic si mare, barza alba, rata salbatica si trei care nu le recunosc insa una arata… exotic. Sigur ca Lucian mi-a spus cum se numesc, dar am uitat. UPDATE: citind info-delta.ro am descoperit ca ar fi vorba de lisita, chira si eventual pascaras albastru, desi mi se parea mai mare si mai zvelt decat acesta.

La intoarcerea spre mal am trecut din nou prin zona de pensiuni noi si scumpe ridicate de investitori de putin timp, cele inundate. Intr-adevar, nu erau turisti in ele, se vedea ca au fost inundate recent, desi nu mai era apa in curte. Din cate am inteles, cei de acolo nu sunt nascuti in Delta, ci au fost pacaliti probabil de agenti imobiliari sa cumpere teren in Delta, ca sa se faca mari investitori in turism. Tzeapa… care din pacate tot inspre turist se va varsa, fiindca vor cere preturi si mai mari ca sa isi recupereze investitia. Nu va zic ca se iau bani si ca sa te duca cu barca la pensiune cand ajungi in Delta.

Ziua (de duminica) a fost continuata cu un mic dejun sanatos si bogat (doar era pana in ora 9 cand ne intorsesem), odihna si pranz. Evident, pranzul a constat intr-un bors de peste (biban si stiuca, cu cartofi), care se mananca la modul:

• intai niste zeama (care-i separata cand se serveste, doar la preparare si pastrare e amestecata cu pestele), in care amesteci niste mujdei cu aspect de gelatina (sau de orez cu lapte, daca vreti), pe care-o mananci cu cartofi si/sau mamaliga.
• cand termini zeama, mai adaugi alta zeama pe care de data asta o mananci cu carne si toate cele, dar fara mujdei. Inca o chestie, am auzit ca capu’ la …stiuca este cea mai delicioasa parte de mancat din amalgamul asta.

Dupa borsul de peste, ce putea sa urmeze decat saramura?

Iar dupa saramura, o dupa-amiaza buna. De plecat acasa. Aveam 317 kilometri de facut, cel mai lung drum pe motor, cu pauze scurte. Intamplator, este chiar jumatate din distanta intre Bucuresti si Satu Mare, adica spre casa – deci era un test in urma caruia urma sa decid daca ma duc cu mobra acasa candva.

Legat de drumul din Murighiol spre Bucuresti am de precizat urmatoarele aspecte:

• am ales ruta Murighiol – Tulcea (nu prin Agighiol, desi e posibil iar drumul e impecabil, doar putin mai lung), Tulcea – Harsova – Slobozia – A2 – Bucuresti;
• per total este foarte bun, bine asfaltat si fara gropi (doar o zona scurta in lucru chiar inainte de Tulcea);
• Tulcea – Harsova este cel mai liber, bine asfaltat, si mistooo drum de #prinRomania. Vai de capu’ meu: vizibilitate, viteza, very radar-free, variatiuni (very long lines, very nice curves), venim si alta data, vrrrrr…
• In Harsova, daca esti in drum spre capitala, duminica te intalnesti cu cetatenii care vin de la mare pe aceasta varianta, incercand sa nu stea in ambuteiajele bine-cunoscute. Facand chestia asta, aglomereaza drumul Harsova – Bucuresti, si o fac la viteze nesimtite.
• La iesirea din Tandarei (unde se face ulei, by the way), dintr-o curte din ultima curba larga cineva a tras cu prastia (cred) cu o piatra sanatoasa. Catre mine. Si m-a nimerit in cap, in zona cefei, mai precis. S-a auzit tare de tot. Ocazie buna sa constat rezistenta dragului meu C3, care de-abia s-a zgariat. Piatra estimez ca avea un diametru de 3-4 cm. Radem glumim, dar incidentul putea sa ma duca in mormant, sa fi avut vreo 60 kmh cand s-a intamplat. Noroc ca am invatat cum e cu proactivitatea.
• Pe vremea asta deja il pierdusem demult pe un companion cunoscut in OMV Harsova, care nu doar ca era pe mobra altuia, noua si puternica, dar era slab echipat. Ne intelesesem ca mergem impreuna, dar cum compari 2 saptamani de experienta ale mele cu cei 8 ani ai lui? E imposibil. L-am plictisit, desi incet nu mergeam. Din cate-am apucat sa vad cand s-a decis sa ma abandoneze, cred ca il asteapta un viitor sumbru.
• Cei 100 km de autostrada m-au obosit din nou. Cu 100 kmh constanti, iarasi eram doar depasit in tromba de cei de pe banda 1 (99.5% din depasiri fiind neregulamentar executate), iar cand m-am postat de curiozitate pe banda 2 la 170 kmh, in cateva secunde eram somat sa fac loc fiindca tin lumea departe de familie. Familie precum cea din link, presupun.
• Timp realizat: 4 ore.

Marturisesc ca ma indoiesc de incercarea de a parcurge drumul Bucuresti – Satu Mare pe motocicleta intr-o singura zi. Deocamdata. Mai am de invatat. Ceva nu-i bine ori cu echiparea mobrei, ori cu echipamentul pe care-l purtam eu, ori cu utilizatorul: ma deranja prea tare vantul, turbulentele, ceva… Iar altceva nu-i bine deloc cu soferii patriei (a se citi “sunt scarbit”), perspectiva pe care din masina nu am remarcat-o atat de bine, desi ma deplasez cu aceleasi viteze decente.

Hai cu spor spre viitor, in care nu uitati sa includeti Delta Dunarii, dar si Dobrogea!

Ziua 1 prin Dobrogea

Ziua 2 prin Dobrogea

Numai ca legea atractiei functioneaza, lucru pe care ieri mi l-a reamintit tanarul prieten Mihai Mafteianu. In noaptea de Revelion, am avut marea placere sa il ascult pe zeul artist Dumitru Farcas, intr-un recital care mi s-a parut senzational. Nu-s strain de el, ca doar am si in masina un CD cu cantecele sale, pe care il ascult cu regularitate. Pur si simplu omul asta e un tezaur in sine, pe care sper sa il mai avem printre noi cat mai mult timp.

M-am documentat putin in ceea ce il priveste, ca sa pot evidentia intr-un mod profesionist pe Internet prestatia sa, pe care am inregistrat-o si transmis-o in direct. Am gasit un interviu pe Wikipedia, care habar nu am din ce sursa provine (fiindca nu scrie), dar din care extrag cateva fragmente pe care sa vi le prezint. Mi se par foarte relevante in contextul unui nou an, in Romania anului 2010.

***

- Dvs. ati dus cintecul romanesc – si nu oricare cintec, ci cintecul care a fost cel mai frumos – pe toate meridianele. Pentru ca l-ati iubit si il iubiti atit de mult va intreb: ce semnifica pentru dvs. acest cintec?

Muzica este acel domeniu fara de care un popor ar fi mult mai sarac si lipsit de sens, de viata. Muzica universala, muzica simfonica – cea mai pretentioasa si cea mai grea, isi trage firul radacinii din folclorul acelor popoare pe care le reprezinta. La baza intregului altar muzical sta acea bogatie inestimabila care identifica viata, temperamentul, obiceiurile oamenilor tarii respective. Nu stiu prin ce miracol a ajuns Romania sa stapineasca cel mai bogat folclor din lume, fara nici o exagerare! Celulele motivice, care se impletesc intr-o linie melodica, sint extraordinare, sint mai complexe decit in oricare tara! Oricare! M-a preocupat acest lucru si l-am studiat. Si inca ceva: sint zonele folclorice, distincte intre ele: partea Lapusului, partea Maramuresului, Tara Oasului, Bihorul, sint muntenii, oltenii, moldovenii, dobrogenii: genuri, forme de exprimare diferite, in ritm si melodie. Sintem, asadar, o tara bogata si din acest punct de vedere; doar ca, as spune, prea putin tinem la aceasta avutie nationala. Cu Ansamblul „Martisorul” ne-am straduit sa aratam, pretutindeni in lume, bogatia spirituala a acestui popor. Si am adus trofee de peste tot: Discul de Aur, Colierul de Aur, Ciorchinele de Aur, medalii peste medalii, diplome; tot ce a fost de luat la festivaluri, noi am luat.

- In afara de taragot, in afara de muzica ati avut si alta… dragoste?

Da: dragostea de viata, dragostea de familie, dragostea nemarginita de tara.

- N-a existat niciodata ispita raminerii „dincolo”?

Niciodata! Sint, cred, printre putinii romani care au facut intregirea familiei aducind din America, nu ducind in America. Eu mi-am luat nevasta care a stat 13 ani in Statele Unite ale Americii, cetatean american de origine romana. I-am spus: „Domnisoara, America mea este pe strada Pavlov 35, acolo linga Chios, si este si un lac acolo. Acolo e America. Te rog foarte mult, fa bine si vino si vezi-o, iar daca o sa-ti placa, ramii”. Si asa s-a intimplat. A venit, i-a placut si a ramas aici. Am admirat tari frumoase ca Elvetia, Germania; mi-au placut, dar ca sa traiesc acolo…, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastra, nu-i lumea mea. Stiu ca oriunde ma duc, aici, e al meu tot. Ori in ce gradina intru, ori in ce biserica intru, tot e al meu. Aici e fiinta mea, aici e neamul meu, aici ma simt acasa. Daca esti intr-o alta lume, unde nimic nu e al tau, atunci nici tu nu mai esti al tau!

– Daca ar fi sa va imaginati un sfirsit de lume, cum l-ati imagina?

Tot ii aud, la televizor, pe oamenii de stiinta spunind ce se va intimpla cu Terra noastra peste nu stiu citi – sute sau mii de ani. Nu stiu. Stiu un singur lucru: ca as trai o stare de tristete si melancolie nesfirsita, fiindca sint obisnuit ca peste tot unde ma duc sa privesc oamenii, sa privesc viata, sa privesc natura care-ti ride astazi cu un ochi, miine-ti ride cu doi. Nu ma satur sa ma uit la… o frunza care creste, sa ma uit la o floare care tocmai se desface, la un mugur care tocmai plesneste, sa vad gizele cum zburda, sa vad cum reinvie natura. Nu stiu cum ar fi o lume fara toate acestea si nici nu vreau sa stiu. Stiu ca viata pe pamint este frumoasa. Pacat doar ca are si multe lacune, tot din pricina noastra, a oamenilor.

- Sinteti un om religios?

Da, sint un om religios, dar nu habotnic. Eu cint foarte frumoasa muzica bisericeasca si am avut multe concerte – in Elvetia, in Germania, in Austria, in Danemarca, in Norvegia – in biserici cu orga, am si niste discuri inregistrate in Elvetia impreuna cu Marcel Cellier. In biserica simt cum… trimit cintecul spre Dumnezeu. Parca si taragotul suna altfel in biserica. Nu sint un habotnic, nu, nicidecum. Am crescut insa in spiritul acesta de cinstire si de respect fata de biserica. Acolo, la biserica, oamenii parca stiu sa fie mai buni, mai prietenosi, mai curati, acolo stiu sa-si ceara iertare pentru cite fac, rele, pe pamintul acesta. Biserica e singurul loc in care, cred, te poti cai de relele pe care le faci in afara bisericii.

– Credeti in generatia tinara?

Da, cred.

- Credeti in posibilitatea, sau poate in sansa reintoarcerii acesteia spre… radacini?

Totul depinde de noi. Cum ii crestem, asa ii avem. In ceea ce ma priveste, sint optimist, sint increzator. Lucrurile se vor aseza, cu siguranta. Au fost atitea framintari, si sociale si politice! Pina la urma, insa, ne vom… maturiza si noi, si politic si economic si social. Nu tine o vesnicie nimic!

Astazi, de Craciun, am ales un articol scris de Dragos Roua – un intreprinzator roman de exceptie, actualmente blogger de talie internationala, care scrie pe site-ul sau despre Dezvoltare Personala si alte subiecte similare, insa in limba engleza deoarece el se adreseaza cititorilor din intreaga lume, pasionati de dezvoltarea lor. I-am cerut permisiunea de a traduce articolul de mai jos, pe care mi-a acordat-o cu mare drag. La provocare o sa ii raspund in format video. Articolul original se numeste “33 Questions For An Interview With Yourself“.

***

Astazi o sa am un interviu cu cineva foarte special, aici pe blog. Si anume chiar tu. Da, tu, cel care priveste acum la ecranul calculatorului. Esti o persoana foarte importanta, si e o onoare pentru mine sa iti iau un interviu. Ti-am pregatit o lista de 33 de intrebari si sunt nerabdator sa iti aud raspunsurile.

Da, acesta este un interviu. Cu tine. De ce? Pentru ca esti important, de aia!

1. Ce faci ca sa iti castigi existenta?

S-ar putea sa nu stii ce faci in realitate ca sa iti castigi existenta. Ai putea crede ca ai un loc de munca, dar in realitate sa iti vinzi timpul. Iar asta inseamna ca iti vinzi viata. Iar asta inseamna ca iti traiesti viata prin a ti-o vinde. Si s-ar putea sa nici nu te fi prins.

2. Pe cine iubesti?

Pe partenerul tau? Partenera ta? Altcineva? Iubesti mai multe persoane in acelasi timp? Raspunde cat mai detaliat la intrebarea asta. Pare ca nu ne gasim niciodata indeajuns de mult timp ca sa ne gandim la persoanele pe care le iubim. Nu putem iubi pe cineva daca uitam sa ne gandim la acea persoana.

3. Ai destui bani?

Asta e o intrebare foarte importanta. S-ar putea sa ai mai putini bani decat ceilalti membri ai grupului tau, si in acelasi timp sa ai destui. Sau s-ar putea sa ai bani foarte multi, dar nu indeajuns de multi sa te simti bine. De cati bani ai nevoie in viata ta?

4. Esti sanatos?

Te trezesti in fiecare dimineata si te duci la servici, dar te gandesti la tine ca fiind o persoana sanatoasa? Modul cum iti privesti sanatatea are un impact enorm asupra perceptiei tale asupra realitatii. E ca si cum aplici filtre la ceea ce ti se intampla.

5. Crezi ca esti o persoana buna?

Te-ai intrebat vreodata ce crezi despre tine insuti din acest punct de vedere? Poate ca luam de-a gata faptul ca suntem buni din oficiu si toti ceilalti sunt rai. O fi adevarat? Chiar crezi ca esti o persoana buna? De ce crezi asta?

6. Ce varsta ai?

Nu trebuie sa iti scoti cartea de identitate si sa faci calculul. Nu ma refer la numarul de ani de cand te-ai nascut, conteaza mai putin. Ma refer la cat de batran sau tanar simti ca esti. Ce varsta percepi ca ai? Pentru ca, fie ca ma crezi sau nu, e varsta ta reala.

7. Cine e prietenul tau cel mai bun?

Ai unul? E el sau ea inca in viata? Scrie-i numele pe o foaie si gandeste-te la acea persoana. Scrie o scurta descriere a ei. Unde v-ati cunoscut prima oara? Care au fost circumstantele? Ce o face sa fie cel mai bun prieten, totusi?

8. Care e visul tau din copilarie?

Ti-l aduci aminte? Vroiai sa calatoresti in toata lumea? Vroiai doar sa iti faci o familie si sa iti cresti copii? Asta faci acum? Ti s-a indeplinit visul? Sau navighezi in alta directie in fiecare zi din viata ta?

9. Cat de des razi?

Incearca sa iti aduci aminte exact de cate ori razi intr-o zi. E dificil? De ce? Pentru ca razi atat de des ca nu iti poti aduce aminte cand ai ras ultima oara bine? Sau pentru ca ai uitat cum e sa razi?

10. Ce te face sa zambesti?

Scrie o lista de cel putin 10 elemente. Daca nu gasesti 10 elemente care te fac sa zambesti, avem o problema. Nu te grabi, gandeste-te bine. Sa zambesti e altceva decat sa razi, in acelasi mod precum o plimbarica in parc e altceva decat o ascensiune montana. Pur si simplu iti place plimbarea.

11. Cine ti-e cel mai periculos dusman?

Ai unul? Scrie-i numele aici, impreuna cu o povestioara despre cum ti-a schimbat viata acest dusman. Prietenii ne fac sa facem lucruri pentru ei, pe cand dusmanii ne fac sa facem lucruri din cauza lor. Oricum, ne influenteaza viata si trebuie sa stim cum.

12. Unde locuiesti?

E chiar locul acela? Te simti acasa acolo? Cum ai ajuns acolo? Povestea casei tale se intersecteaza puternic cu cea a vietii tale. Locul unde te simti acasa este cel mai important loc din lume pentru tine. Ce il face sa fie acasa?

13. Crezi ca esti puternic?

Sunt chiar interesat sa stiu raspunsul la intrebarea asta. Iubesc oamenii puternici. Au puterea aia sa isi schimbe viata si sa creeze lucruri incredibile. Ce inseamna “puternic” pentru tine? Se refera la forta? Sau la anduranta? Sau la viteza? Sau la inteligenta?

14. Care e cel mai important lucru pe care l-ai facut pana acum?

Ai facut ceva important? Ceva ce ti-a schimbat viata fundamental? Sau ceva ce a schimbat fundamental viata altcuiva? De ce a fost important? Raspunde cu primul gand care iti vine in cap.

15. Care este cel mai stupid lucru pe care l-ai facut pana acum?

Consideri ca ai facut chestii stupide in viata ta? Eu cred ca toti facem, dar doar cativa admit. Majoritatea oamenilor acuza circumstantele, karma, pe altii, doar pe ei nu. Ai puterea sa accepti ca ai facut ceva foarte stupid?

16. Te iubesti?

Adica pe bune, accepti toate aspectele care te privesc? Poate te urasti? Majoritatea oamenilor fac asta fara sa isi dea seama. Din nou, raspunde cu primul gand care iti vine in minte. De obicei, chiar asa simti tu despre tine.

17. De ce iti este cel mai frica?

S-ar putea sa fie dificil sa raspunzi. Dar inaltator. Cea mai mare frica a ta este de obicei usa de scapare, daca o abordezi cu indeajuns curaj. Poti sa te gandesti la ceva ce te sperie de-a dreptul? Poate raspunsul la aceasta intrebare te sperie?

18. Care e cuvantul tau favorit?

Trebuie sa ai unul, toata lumea are. S-ar putea sa fie acela pe care il rostesti toata ziua fara sa iti dai seama, sau s-ar putea sa fie ceva ce te face sa te simti bine cand il spui. In general, exista o legatura inconstienta intre acest cuvant si adevaratul tu.

19. Cand ai plans ultima data?

Hai, admite. Toata lumea plange. Barbati, femei, copii. Poate e ceva care nu te face prea mandru, dar asta nu inseamna ca nu s-a intamplat. Ce a fost atat de puternic ca te-a zdrobit in interior? Gandeste-te inca o data, si lasa sentimentul sa reinvie. Impaca-te cu el. Daca poti.

20. Care e cel mai bun lucru care ti se poate intampla chiar acum?

Chiar in acest context, care e singurul lucru care iti poate schimba intreaga existenta daca ti se intampla chiar acum? Multi oameni raspund cu o suma de bani ca valoare absoluta, dar in opinia mea asta doar iti va maximiza problemele, nu le va face sa dispara.

21. Care e cel mai groaznic lucru care ti s-ar putea intampla chiar acum?

Din nou, care este singurul lucru care iti poate afecta viata in mod negativ atat de mult incat nu ai putea crede ca e posibil? Intre aceste doua posibilitati se afla toata viata ta. Care e durata vietii tale? Cat de lata e soseaua pe care calatoresti acum?

22. Imagineaza-ti persoana ta peste 5 ani de acum

Nu e chiar o intrebare, dar oricum va produce un raspuns interesant. Poti sa vizualizezi cum vei fi peste 5 ani? Cat de batran vei arata? Cum te vei comporta? Vei face aceleasi lucruri pe care le faci acum? Nu scrie o poveste intreaga, o propozitie in care sa concentrezi totul e de ajuns.

23. Regreti ceva?

Daca da, ce anume? Daca nu, de ce nu. Regretele sunt de obicei sfori pe care nu le-am tras cu noi din trecut, si care ne lasa legati de un context care nu mai e real. Daca iti cunosti regretele, vei afla lucruri despre tine care ai crezut ca le-ai uitat. Lucruri importante depre tine.

24. Care-i primul lucru pe care il faci dimineata?

Imediat dupa ce iti deschizi ochii. E un gand? E un gest? Toti tindem sa ne facem o rutina de dimineata, iar aceasta rutina pare sa ne contureze intreaga activitate din timpul zilei. Te-ai gandit vreodata care e primul lucru pe care il faci dimineata?

25. La ce te gandesti inainte sa te culci?

In mod similar, inainte sa te duci in pat la culcare, ai un gand preferat. Care anume? Ce face tranzitia catre lumea somnului sa mearga usor, fara rezistenta? Care e parola ta catre taramul viselor? Cum ar fi daca ti-ai pierde acest gand in mod subit?

26. Care e cel mai inalt punct in care ai fost vreodata?

A fost un munte? Sau un turn inalt din oras? Scrie absolut orice inseamna inalt pentru tine. Nu vreau sa stiu diferenta intre nivelul marii si acel punct, ci experienta ta de la cel mai inalt punct perceput de tine in viata. Frica? Bucurie imensa?

27. Daca ar fi un lucru in viata ta pe care l-ai schimba chiar acum, care e acela?

Imagineaza-ti ca ai intalnit o zana de poveste care ti-a oferit sa-ti indeplineasca o singura dorinta: poti sa schimbi doar un singur lucru in viata. Care? Cum ai vrea sa il schimbi? Daca nu ar exista puterea primita din partea acestei zane, ai mai vrea sa schimbi acel lucru?

28. Ce te face mandru?

Care este acel lucru pe care l-ai facut care te-a facut sa te simti instantaneu foarte mandru de tine insuti? Cand a fost asta? Care au fost circumstantele? Ai face-o din nou?

29. Sumarizeaza-ti viata intr-o propozitie.

Daca in urmatoarele 10 secunde viata ta s-ar sfarsi, cum ti-ai descrie-o? O singura propozitie pentru toata viata ta. Poti sa o scrii? N-ai decat 10 secunde, deci poti sa consideri ca e o intrebare la care trebuie sa raspunzi repede.  

30. Spune care e lucrul care te enerveaza cel mai mult

Zumzaitul unei muste? Sunetul unui cutit scartaind o farfurie de portelan? Modul in care te striga anumiti oameni? Prietenii care nu isi respecta promisiunile? Traficul? Incearca sa ramai calm cand raspunzi.

31. Care este intrebarea ta #1 pentru Dumnezeu?

Da, e un interviu cu tine, dar daca ai putea sa il pui lui Dumnezeu o singura intrebare, stiind ca iti va raspunde, care ar fi intrebarea? Care e cel mai important lucru pe care vrei sa il stii de la Dumnezeu?

32. Ai secrete?

Daca da, de ce? Daca nu, esti sigur? Care e motivul principal pentru care ai si tii secrete? Ti-e frica de reactia oamenilor? Ti-e rusine? Sau pur si simplu iti place sa acoperi lucrurile pentru placerea de a le descoperi mai tarziu?

33. Ce te face sa razi?

Exista ceva care te face sa razi cu toata pofta, nu-i asa? Trebuie sa existe. Ce anume iti declanseaza starea asta? Care e prima data cand te-ai lovit de asta?

Bine, am mintit. Sunt 34 de intrebari:

34. Esti fericit?

***

Acum, fii atent. Daca ai un blog, n-am nici o problema sa preiei articolul asta ca sa il publici si tu (cu un link catre originalul in limba romana, si cel in engleza), si sa raspunzi la fiecare intrebare pe rand. Sari peste cele care nu iti plac sau nu vrei sa raspunzi. Insa posteaza legaturile spre articolele originale, ca sa te pot gasi. Am zis, esti important.

Daca nu ai un blog, poate e timpul sa iti faci unul doar ca sa raspunzi la interviul asta. Glumesc. Sau poate nu . In orice caz, daca nu faci blogging, ti-am pregatit o carte electronica. Nu-ti face griji, cartea e gratuita, fara obligatii. Poti sa o descarci chiar aici, chiar acum, in limba engleza:

33 Questions For An Interview With Yourself (188)

Printeaz-o si scrie raspunsurile cand vrei tu. Chiar daca nu imi vei prezenta raspunsurile tale, poti sa lasi un comentariu si sa imi spui ca ti-ai gasit timp in programul tau sa raspunzi. In felul asta, voi stiu ca interviul s-a intamplat.

Ok, iar daca vrei sa oferi gratuit cartea electronica pe site-ul tau, te rog sa o faci, atata timp cat nu modifici continutul ei.

Deci, inca odata: cine poate sa raspunda la intrebari? Raspunsul e: oricine! Tu, in mod deosebit. Inca te intrebi de ce? Pentru ca esti important, de aia.

Iti multumesc pentru raspunsurile tale. S-ar putea sa nu stii asta, dar esti o inspiratie pentru mine.

• surprind diferentele de care aminteste Adrian chiar intre Mercedes-urile mele, pe doua planuri:

1. Pe strada. Am trei bucati Mercedes pe care le detin sau folosesc, toate trei impecabile/admirabile, dar una are 30 ani, alta 16 ani, iar ultima 13 ani. Cand sunt cu cea de 30 ani, pe de o parte respectul celor din jur este aproape egal cu zero; pe de alta parte, un procent infim din participantii la trafic (probabil cei pasionati de masini clasice) imi acorda un respect maxim, pentru ca masina arata superb, deci vor sa se uite la ea mai atent si sa converseze cu mine. Sunt sigur ca acelorasi oameni (care imi admira tablaria de 30 ani) li s-ar rupe de mine sau masina mea daca ar fi un Logan, de exemplu. Cand sunt cu masina de 16 ani, respectul celor din jur este decent, masina impunand acest respect prin modelul in sine, fiind mai special/rar, si prin infatisare; doar imbecilii – care cred ca ajung departe fiind primii la urmatorul semafor – afiseaza lipsa totala de respect, fiind aproape sa imi zgarie bijuteria de nenumarate ori. Eeeeei, cand sunt cu matahala de 13 ani, prin clasa ei mult mai scumpa decat celelalte doua (chiar daca a ajuns un model oarecum decazut, existand doua versiuni mai noi ale aceleiasi clase), respectul se apropie de maxim. Toata lumea imi face loc, nu incearca nimeni sa faca pe smecherul, nu ma injura nimeni. E super fain de privit acest “spectacol”. Adaug un ultim comentariu: faptul ca am cutii de viteze automate ajuta mult la calmul meu propriu in trafic.
2. La service. Toti mecanicii sar in ajutorul meu cand apar cu matahala de 13 ani, ma ajuta dar nu se omoara cand sunt cu cea de 16 ani, si fac o fata de parca i-a lovit trenul cand le spun ca am probleme cu o Cobra – nu conteaza ca arata intr-un mare fel. RAR-ul la cea veche l-am primit doar fiindca arata bine, asta fiind singura exceptie in planul “la service”. Sunt dezamagit ca am un Mercedes clasic in Romania, lumea nu vrea sa ma ajute sa o intretin corespunzator, crezand ca sunt un sarantoc care nu are bani sa plateasca reparatia, sau fiindca s-au saturat sa repare Cobre iar banii nu conteaza.

• daca in masina ni se pare ca nu suntem tratati cu respect, stati sa vedeti cum e pe scuter!

Daca in masina ai patru laturi care crezi ca te apara daca intra un bivol in tine, pe scuter ai vax albina. Concentrez toate ideile mele pentru acest paragraf in vorbele unui amic care a inchiriat un scuter recent: “Am avut impresia ca toate masinile vor sa ma omoare”. Eu, care am deja oaresce experienta pe doua roti in Bucuresti, adaug ca uneori s-a depasit stadiul de “impresie” – chiar au vrut sa intre in mine! Bicicleta are cateva circumstante atenuante, in sensul ca viteza de deplasare permite evitarea unor situatii neplacute, sau cel putin reducerea impactului acestora.

Respect!

Cred ca o mare parte din noi, cei care suntem un pic pasionati de masini, ave(a)m nevoie la un moment dat de un vopsitor sau o vopsitorie auto de uber-calitate. Pentru ca in orasul asta, adicatelea Bucuresti, e greu sa ne pastram masina in stare cat mai buna. Cand ti-e lumea mai draga, se trezeste:

• un artist sa o zgarie cu cheia in lung si lat,
• vreun tampit sa ii dea un picior in aripa, sau
• vreun conducator auto (a nu se confunda cu termenul “sofer”) care schimba banda ca si cum toate ar fi ale lui, trezindu-se direct in fierul tau.

Din pacate, in ziua de azi nu se lucreaza tocmai calitativ in ceea ce priveste serviciile de reparatii si intretinere auto (cu niste exceptii, desigur). Iar dealerii Mercedes locali imi inspira mai degraba o lipsa de incredere, daca e sa ma iau dupa parerile colegilor din club. In plus, intotdeauna ai nevoie de ceva rezonabil in materie de costuri.

Mergand pe linia povestii, eram practic speriat de bombe, refuzand sa duc barele masinii mele la vopsit de frica unei executii potential proaste. Imi iubesc masina prea mult. Iar prietenii nu-mi prea recomandau o vopsitorie ca sa nu ii injur in caz ca… stiti voi.

Asadar, m-am hotarat sa il intreb pe un tip intalnit intr-un OMV intr-o seara, Florin C., care are cateva Mercedes-uri. Stiu ca are unul ca al meu, cu barele vopsite aici in Bucuresti, ca doar le-am vazut cu ochii mei si am fost impresionat. Mi-a zis de un “nea Ilie” de la Service Ciclop Giurgiului. OK, dar ca sa fiu eu sigur, l-am intrebat si pe mecanicul meu ce vopsitor imi recomanda. Mi-a zis de dl. Cristi Caramet, tot de la Service Ciclop Giurgiului – recunoscand in acelasi timp maiestria lui “nea Ilie”.

Ca sa scurtez povestea, “nea Ilie”, pe numele lui adevarat Ilie Marina, e un vopsitor cu o experienta de 25 ani, care face o treaba buna. E un tip oarecum flegmatic ca si caracter, dar dansul mi-a facut masina frumoasa, reusind sa treaca bine dpdv psihologic peste toate fitzele mele de tipicar, pardon… pasionat Mercedes: curatare perfecta a pieselor, pregatire ca la carte, cod de culoare exact, asta mai lucioasa, cealalta mai mata, s.a.m.d. L-am distrus cat a avut barele in lucru, sincer. Mai jos e rezultatul muncii sale, sectiunea prezentata avand cel putin trei defecte majore vizibile inainte sa ajunga la dansul, din care unul era o ruptura in partea de jos.

Executie perfecta: bara lucioasa, bandoul mat impecabil

Sunt convins ca si dl. Cristi Caramet este un profesionist cel putin la fel de calificat si pasionat de ceea ce face; l-am vazut muncind, dar nu m-a putut servi fiindca pleca in concediu. Nea Ilie tocmai se intorcea din concediu. Am avut “noroc” cu ploaia aia mare din 6 august 2009, care m-a prins la ei in hala; am avut ocazia sa vad oameni la munca pana seara tarziu, fiindca “banul se castiga greu, si trebuie muncit pana seara in fiecare zi, daca vrem sa avem ceva acasa”. Am aflat cat castiga chiar si in aceste conditii, si am fost dezamagit. Ii admir.

In concluzie, ii recomand cu drag pe acesti profesionisti si mai ales pe dl. Ilie Marina: munca acestuia o privesc si imi face mare placere zi de zi. Service-ul unde lucreaza, Ciclop Giurgiului, nu m-a impresionat in mod deosebit din mai multe motive, dar asta nu inseamna ca sunt necalificati.

Numarul lui de telefon este 0762.571.255. Sunati inainte, va intelegeti care e procedura de lucru, verificati disponibilitatea lui nea Ilie, ii spuneti ca stiti de la mine, s.a.m.d. Eu va rog un singur lucru: nu abuzati de el, fiindca e un om linistit.

Intre patru ochi va spun ca Mihail este, general vorbind, un tip foarte periculos pentru mine. Ziceam recent ca era sa fac infarct crezand ca a scris pe blog un articol pe un subiect pe care il planific scriu EU. Iar acum a scris o carte folosind o idee pe care o am si eu (nu o aveam, inca o am – este similara, dar mai degraba complementara).

Leapsa presupune sa raspundem la trei intrebari:

Daca ar fi sa fac un muzeu al propriilor mele accesorii sociale*, ce exponate as vedea pe raftul meu?

[*Accesorii sociale = Lucruri, relatii, oamenii, atitudini care nu ma definesc si de care  m-am inconjurat pentru ca „asa trebuie”. Sau, intr-un cuvant, „etc-uri”.]

Musai sa incep cu tehnologia. Fie ca imi place sa admit sau nu, sunt destul de pasionat de tehnologie, iar chestia asta se vede la mine. Ma mira ca nu lucrez in domeniu, ca sa fiu sincer; probabil as fi fost milionar deja. Imi trec prin cap imagini clare cu prieteni care au fost magnetizati de mine in domeniul asta, cu situatii in care aveam vreun gadget ultimul racnet, sau cu situatii in care foloseam un gadget in feluri in care majoritatea nu banuiesc ca se poate folosi. Zici ca-s geek, dar de vreo 3 ani incoace, precizez solemn ca dau mult mai putina importanta tehnologiei, emailurilor si online-ului. Chiar daca voi nu vedeti asta. Singura chestie de care scap mai greu este iPhone-ul, pe care l-am cumparat doar fiindca l-am prins ultra-ieftin, iar acum este mana mea dreapta, si nu intrevad inlocuitor deocamdata.

Reflectand eu mai bine la paragraful anterior si la cel pe care tocmai il scriu, imi dau seama ca doar iPhone-ul si Mercedesul sunt singurele chestii care ar putea fi interpretate intr-o oarecare masura ca fiind accesorii sociale in cazul meu. Dar in general v-ati insela, fiindca nu fac nimic fiindca “asa trebuie”, sau ca e la moda. Fac/folosesc doar ce imi place cu adevarat. Pun pasiune, sincer. Mi se rupe de parerea celorlalti in aceste treburi, si mi-a placut intotdeauna sa ma simt altfel, sa ma simt eu bine cu mine.

De ce le mai tin inca in viata mea?

Mergand pe acceptarea faptului ca am doua accesorii sociale in viata mea, atunci raspund ca le tin pentru ca imi sunt utile. Insa cei care ma cunosc bine, stiu ca sunt mai mult decat capabil sa ma lepad de ele cu zilele sau saptamanile – fara frica de a ramane dezinformat sau neplimbat. Nu ele ma controleaza pe mine, ci eu pe ele.

Care ar fi acele experiente, oameni, relatii, obiecte pe care le-as lua intr-o carte despre mine?

• Experiente: calatoriile, conferintele AIESEC si JCI, momentele speciale din viata.
• Oameni: cativa din familie (:P), Melania, Siegfried, Horica, familia Pacurar, familia Grigorie, si ceva trepadusi pasionati din aceleasi AIESEC, respectiv JCI. O parte din ei se afla in partea dreapta a ecranului, cu link.
• Relatii: cele de prietenie adevarata, cam putine la numar.
• Obiecte: o sticla cu apa (nu de-aia de Satu Mare). Keia, de exemplu.

Afla cine esti. Cumpara cartea lui Mihail.

Dau mai departe lui: Radu Ionescu, Mihai Dragan, Bobby Voicu, Daniel Tiganila, Emi Gal, Marius Vetrici, Stefan Teisanu si Zeno Popovici.

Faceam la sfarsitul saptamanii o mare curatenie prin camera mea, cu scopul de a-mi simplifica viata. Am mentionat treaba asta pe Twitter, ca sa vad cine “zambeste” la astfel de stimuli, si ce alte resurse as mai putea gasi – pentru a scrie un articol mai detaliat . Si uite ca dintr-un tweet in altul, am gasit via @ibz un articol de Paul Graham – un om special, sa zicem – care trateaza acelasi subiect, mai bine decat as putea sa o fac eu acum. Asadar, vi-l prezint mai jos, tradus de subsemnatul in limba romana.

Articolul original se numeste STUFF, si a fost scris in iulie 2007. Ca fapt divers, putea la fel de bine sa fi fost scris de Dragos Manac.

Am prea multe lucruri. Majoritatea oamenilor din America au prea multe lucruri. De fapt, cu cat oamenii sunt mai saraci, cu atat mai multe lucruri par sa aiba. Cu greu gasesti pe cineva atat de sarac incat sa nu-si permita o curte plina de masini vechi.

Nu a fost intotdeauna asa. Lucrurile obisnuiau sa fie rare si de valoare. Inca poti gasi dovezi cu privire la asta, daca le vei cauta. De exemplu, in casa mea din Cambridge, construita in 1876, dormitoarele nu au sifoniere. In zilele acelea, lucrurile oamenilor incapeau in cateva sertare. Chiar in urma cu cateva decenii, inca existau destul de putine lucruri. Cand ma uit la fotografii facute in anii 1970, sunt surprins cat de goale par sa fie casele. Cand eram copil aveam ceea ce credeam a fi o flota uriasa de masinute de jucarie, insa acea colectie ar pali astazi in fata arsenalului de jucarii pe care le au nepotii mei. Impreuna, toate Matchbox-urile si Corgi-urile mele ocupau cam o treime din suprafata patului. In camerele nepotilor, patul este singura suprafata libera de lucruri.

Lucrurile au devenit mult mai ieftine, dar atitudinea noastra fata de ele nu s-a schimbat in mod corespunzator. Supra-evaluam lucrurile.

Asta a fost o problema mare pentru mine cand nu aveam bani. Ma simteam sarac, iar lucrurile pareau atat de valoroase, incat instinctiv le-am acumulat. Prietenilor le ramaneau lucruri in urma cand isi mutau locuintele, sau vedeam ceva cand ma plimbam pe strazi in seara gunoaielor (aveti mare grija la orice gasesti a fi “numai bun”), sau gaseam ceva de cumparat in stare aproape noua pentru o zecime din pretul din magazin, la o vanzare de garaj. Si zbang, mai multe lucruri.

Stiti, aceste lucruri gratuite sau aproape gratuite nu erau ocazii, pentru ca valorau chiar mai putin decat costau. Majoritatea lucrurilor pe care le-am acumulat erau inutile, pentru ca nu aveam nevoie de ele.

Ce nu intelegeam era ca valoarea unei noi achizitii nu era diferenta intre pretul ei de magazin si cel pe care il plateam eu. Era valoarea pe care o producea pentru mine. Lucrurile au o lichiditate extrem de scazuta. Daca nu ai vreun plan sa vinzi acel lucru valoros pe care l-ai cumparat atat de ieftin, ce conteaza cat “valoreaza”? Singurul mod prin care o sa obtii vreo valoare din el e sa il folosesti. Iar daca nu ai vreo utilizare imediata pentru el, probabil ca nu vei avea niciodata.

Companiile care vand lucruri au cheltuit sume uriase invatandu-ne sa gandim ca lucrurile sunt inca valoroase. Insa am fi mai aproape de adevar daca am trata lucrurile ca fiind inutile.

De fapt, mai rau decat inutile, pentru ca odata ce ai acumulat o anumita cantitate de lucruri, ele incepsa te controleze pe tine, nu invers. Stiu un cuplu care nu s-a putut muta in orasul lor preferat pentru ca nu si-au putut permite o casa indeajuns de mare a.i. sa le incapa lucrurile. Casa lor nu era a lor, ci a lucrurilor lor.

Iar cu exceptia cazului in care esti o persoana extrem de organizata, o casa plina de lucruri poate fi foarte deprimanta. O camera dezordonata ingroapa spiritul unui om. Unul dintre motive, evident, este acela ca intr-o camera plina de lucruri exista mai putin loc pentru oameni. Dar se intampla si altceva. Eu cred ca oamenii isi scaneaza in mod constant mediul pentru a-si construi un model mental a ceea ce e in jurul lor. Iar cu cat e mai greu sa procesezi imaginea pe care o obtii, cu atat mai putina energie iti ramane pentru ganduri constiente. Practic, o camera dezordonata este literalmente obositoare.

[Asta ar putea explica de ce dezordinea nu pare sa ii deranjeze pe copii asa cum ii deranjeaza pe adulti. Copii nu percep atat de multa informatie. Ei isi construiesc o imagine mai generala a mediului care ii inconjoara, iar asta le consuma mai putina energie.]

Am realizat pentru prima data inutilitatea lucrurilor cand m-am mutat in Italia pentru un an. Tot ce mi-am luat cu mine a fost un rucsac mare plin cu lucruri. Restul lucrurilor le-am lasat in podul casei proprietarei mele, in SUA. Si stii ceva? Tot ce mi-a lipsit au fost cateva carti. Pana la sfarsitul anului, nici macar nu imi mai aminteam ce altceva am lasat in podul acela.

Si totusi, cand m-am intors acasa, n-am aruncat decat o cutie de lucruri din acel pod. Sa arunc un telefon cu rotita pentru apelare? S-ar putea sa am nevoie de el intr-o zi.

Cea mai dureroasa amintire pe care o am e nu aceea ca am acumulat toata gramada aia inutila de lucruri, ci aceea ca adesea cheltuiam bani de care aveam reala nevoie pe lucruri de care nu aveam nici o nevoie.

De ce faceam chestia asta? Pentru ca oamenilor a caror slujba este sa iti vanda lucruri sunt foarte, foarte buni in ceea ce fac. Un tanar de 25 ani n-are nici o sansa in fata companiilor carora le-au fost necesari ani ani de zile sa invete cum sa te faca sa cheltui bani pe lucruri. Iti fac experienta de cumparare atat de placuta incat “cumparaturile” devin o activitate din timpul liber.

Cum te protejezi de acesti oameni? Nu poate fi usor. Eu sunt o persoana cam sceptica, iar smecheriile lor au functionat in cazul meu foarte bine pe cand aveam vreo 30 de ani. Insa o chestie care s-ar putea sa functioneze este sa te intrebi, inainte de a cumpara orice: “Imi va face acest lucru viata mult mai buna decat e?”

O prietena de-a mea s-a vindecat singura de obiceiul de a-si cumpara haine prin faptul ca isi punea urmatoarea intrebare inainte de a cumpara orice: “Voi purta haina asta tot timpul?” Daca nu se putea auto-convinge ca obiectul pe care se gandea sa il achizitioneze ar deveni unul din cele pe care le va purta tot timpul, nu il cumpara. Cred ca asta poate functiona pentru orice fel de achizitie. Inainte sa cumperi ceva, intreaba-te: Voi folosi lucrul asta in mod constant? Sau e doar ceva dragut? Sau si mai rau, doar o ocazie buna?

Cele mai nasoale lucruri – in acest sens – sunt lucrurile pe care nu le prea folosesti pentru ca sunt prea bune. Nimic nu te controleaza mai mult decat lucrurile fragile. De exemplu, obiecte de portelan pe care le gasim in atat de multe case, si a caror calitate definitorie nu e faptul ca e o placere sa le folosesti, ci aceea ca trebuie sa ai mare grija sa nu le spargi.

Un alt mod prin care poti sa te abtii de la cumpararea lucrurilor este sa te gandesti la costul total al detinerii acestora. Pretul de cumparare e doar inceputul. Va trebui sa te gandesti la acel lucru timp de cativa ani – poate pentru tot restul vietii. Fiecare lucru pe care il detii iti ia din energie. Unele dau mai multa decat iau. Acelea sunt singurele lucruri pe care merita sa le tii.

Acum eu nu mai adun lucruri. Cu exceptia cartilor – dar cartile sunt altceva. Cartile sunt mai degraba un lichid decat obiecte individuale. Nu e o treaba tocmai convenabila sa detii cateva mii de carti, pe cand daca ai detine cateva mii de lucruri aiurea, ai deveni o vedeta locala. Deci in afara de carti, eu evit in mod activ lucrurile. Daca am chef sa cheltui bani pe ceva acolo, prefer serviciile in defavoarea lucrurilor in orice clipa.

Nu pretind toate acestea pentru ca am obtinut nu stiu ce detasare de tip Zen fata de lucrurile materiale. Eu vorbesc despre ceva mult mai lumesc. S-a produs o schimbare istorica, iar eu am realizat acest fapt. Lucrurile obisnuiau sa fie valoroase, iar acum nu mai sunt.

In tarile industrializate, acelasi fenomen s-a produs in cazul alimentelor, la mijlocul secolului al XX-lea. Pe masura ce alimentele au devenit mai ieftine (sau noi mai bogati; diferenta e insesizabila), a manca prea mult a devenit un pericol mai mare decat a manca prea putin. Noi am ajuns la stadiul asta cu lucrurile. Pentru majoritatea oamenilor, bogati sau saraci, lucrurile au devenit o povara.

Vestea buna e, daca tu cari acum o povara fara sa iti dai seama, viata ta ar putea deveni mai buna decat iti realizezi. Imagineaza-ti pentru o secunda cum ar fi daca te-ai plimba pe jos timp de cativa ani cu greutati atasate la genunchi… pe care sa le dai jos brusc.

Va urma, fiindca eu cred ca ne regasim prea bine in povestea de mai sus.

Lire en Francais – Leer en Espanol – Leggere in Italiano

Faptele pe care urmeaza sa le descriu se refera strict la persoana mea, la afacerile mele (personale, sau alte prietenilor), iar acestea pot contine sfaturi utile dar nu le consider o reteta a succesului pe Twitter.

O mica istorie: ciripesc demult, cam din al doilea an de Twitter (ca in primul oricum de-abia il cunoscusera cativa romani), mai precis de prin vara 2007. In ceea ce ma priveste, au fost doua mari actiuni pe care le-am desfasurat pe Twitter, in domeniul afacerilor. Una dintre ele s-a produs fara sa vreau, natural; cealalta am produs-o fiindca asa am vrut eu.

1. Afacerea mea in domeniul imobiliarelor
2. Restaurantul Le Gourmand, Bucuresti

1. La un moment dat mi-am facut un cont de Twitter special pentru imobiliare, numit chiar asa fiindca era lejer sa prinzi username-uri bune pe vremea aia. Ciripeam pe-acolo in legatura cu proprietatile pe care le vizionasem pentru diversi clienti, adica puneam in 160 de caractere cat mai multe informatii descriptive. O faceam nu din speranta ca imi va da cineva Reply si gata, realizam tranzactia. O faceam pentru ca doream sa arat ca ma ocup, ca sunt pe ogor, la arat, si ca plugul functioneaza. In rest, foloseam contul meu principal, pentru diversele conversatii zilnice cu cativa twitteristi, recomandari, sharing, idei din business, din imobiliare, s.a.m.d.

Spuneam acolo si cand ma duceam la o vizionare, pentru cine (cu link catre persoana/firma respectiva), mai postam si cate-o poza cu locatia vizionata. Ma si laudam cand iesea o tranzactie, clientul imi multumea tot pe Twitter, era cool. Ce s-a intamplat a fost ca intr-un timp relativ scurt am devenit cunoscut drept persoana cheie din Twitter in Romania care se ocupa de imobiliare, si care iti rezolva problema in domeniu (bine, adevarul e ca pot rezolva destul de multe probleme, dar nu chiar toate).

Asadar in perioada 02/2008 – 08/2008, adica imediat dupa ce am revenit in imobiliare dupa o scurta incursiune in alt domeniu, am avut clienti exclusiv din Twitter. Unul dupa altul, fara numar – cum se spune. Era super fain, dar mi-a venit vacanta si mi-am bagat picioarele, am inceput sa ignor jucaria. Iar jucaria s-a razbunat, incepand sa ma ignore si ea pe mine. Cam cum era Tamagotchi. Ma rog, deruland cu viteza pana astazi, in continuare ma pot lauda cu acest canal sursa de business, desi am si altele acum. Ca idee, mai sunt imobilianti pe Twitter, dar din cate am putut observa fara sa ii intreb, nu cred ca produc vreun comision din activitatea lor aici. Cred ca nu se intelege faptul ca pe oameni nu ii intereseaza business-ul nostru, ci al lor. Asadar, eu nu cred ca mi-a duplicat cineva succesul in imobiliare pe Twitter. Pana acum, cel putin. Chiar imi doresc sa o faca.

Sa va mai dau un exemplu elocvent, desi doar 50% on-topic: uite, Manafu tocmai m-a intrebat (din nou) daca am ceva pentru el, birouri adica. Direct Message. Eu nu pot sa ii raspund direct, ca nu ma urmareste. Se prea poate sa nu ii rezolv dorinta, fiindca de fapt nu avem comunicarea pe care mi-o doresc, respectiv pe care si-o doreste (simt eu asta). Dar scriu despre faza pentru ca vreau ca alti actori ai teatrului imobiliar sa afle de el, si sa il ajute! Asta e principiul cu care am lucrat: clientul trebuie rezolvat, indiferent daca iau eu comisionul, sau il iau altii. Sigur ca incerci sa il rezolvi tu intai, pentru bani evident. Dar nu odata am gasit rezolvarea problemei sale la alti agenti, iar eu nu mi-am luat acel comision. Clientul insa stie asta, si tot la mine se intoarce. Valoarea lui pe termen lung e importanta pentru mine, chiar daca nu reusesc sa le arat asta intotdeauna.

2. Undeva in noiembrie sau decembrie 2008 incepea sa ia contur un nou restaurant in Bucuresti, la poalele cutiei de sticla din zona unde imi petrec o buna perioada timpul fiecarei zile. Urma sa fie numit Le Gourmand. Mi-au placut proprietarii din start, la fel si conceptul – bufet deschis (suedez), mancare crancena, ambianta la fel. Asadar m-am lipit de ei, traiam impreuna cu ei pasiunea deschiderii acestui local. N-a trecut mult dupa evenimentul deschiderii, ca m-am gandit eu la Twitter si cum sa fac eu sa aduc clienti si recunoastere folosindu-ma de platforma care intre timp devenise foarte cunoscuta.  Si uite-asa s-a nascut @legourmand, cu cateva zile inainte sa se prinda alte restaurante cu acelasi nume de beneficiile unei prezente twitteriene, sic. Cateva zile l-am lasat la dospit, iar apoi l-am particularizat un pic dupa culorile spatiului.

Urmatorul pas a fost sa il transform in ceea ce se traduce prin spammer pe Twitter, adica d’asta care a rasarit si el pe acolo, si urmareste pe toata lumea in cautarea faimei. Efectiv nu stiam cum sa apuc tauru’ de coarne, sa-i dau bice mai repede, si eficient. Numai ca inainte sa incep urmarirea masiva, am bagat cateva tweet-uri de bun gust, din cate imi amintesc. Ca oamenii sa nu dea Block asa, gratuit. Tam nesam, l-am adus pe evanghelistul Bobby Voicu in restaurant, stiind ca va incepe o mica revolutie pe Twitter in ceea ce priveste conceptul restaurantului si prezenta sa pe Twitter (da Bobby, te-am folosit!). Chiar atunci s-a pierdut momentul oleaca, fiindca Twitter a descoperit manevra mea cu spam-ul, si au suspendat contul. Au trecut vreo cateva zile pana l-am reactivat, timp in care unii dintre cei spamati probabil ca ne-au ignorat din start. Revenit, am ciripit in draci despre mancarurile care isi asteptau gurmanzii, respectiv dialogam cu orice persoana pe care o gaseam prin Twitter Search ca vorbeste despre mancare. Salivau unii la propriu, asa misto scriam. Bobby a organizat chiar un concurs fain, “Ce-ar zice un mancacios daca ar fi pe Twitter?”, cu premiu din partea restaurantului. 

Doar ca nu prea am reusit cu un alt scop de-al meu, si anume postarea de informatii faine despre mancaruri sau ingrediente, gen originea unui fel de mancare, bancuri scurte, a-ha-uri, s.a.m.d. Cam cum face @foodimentary. Era munca serioasa sa produci asa ceva, ori imi consuma oricum vreo 2 ore pe zi in cel mai bun caz, si era munca pro-bono, o faceam doar pentru ca imi placea mie foarte mult. In fiecare zi ma asiguram ca iPhone-u’ e incarcat la orele mesei, si ma duceam in restaurant sa concep twittereala mesei/zilei respective, indiferent ca era zi lucratoare sau sfarsit de saptamana. Ai putea gandi ca e greu, ca e prea mult, dar e pretul succesului. Incet-incet, m-am contopit cu restaurantul asta, il vedeam ca si cum ar fi business-ul meu personal.

Din punct de vedere rezultate obtinute, situatia e cu dus si intors. Ceva awareness am creat, fiindca in twitosfera si intre prietenii acestora, locatia era cunoscuta. Daca bagai un Google Search, gaseai si contul de Twitter, fiindu-ti usor sa urmaresti cu ce ne ocupam in fiecare zi. Am fost mentionati in articole de business, s-au scris mai mult de cinci cronici despre noi, le gasiti pe toate cu link din a mea. Twiteristi veneau la masa. A doua oara veneau cu familia, chiar si cu firma. Oricum, stateam foarte bine la rata revenirii, multe sute de procente. Tot din Twitter au izvorat mai multe cateva  mese de grup, adica peste 20 persoane. Proprietarii nu stiu chestia asta in toate detaliile, iar daca ar afla-o cred ca nu m-ar crede, desi aveau incredere si ma sustineau in ceea ce faceam. Le-o fi fost teama ca o sa cer comision… nu stiu. Departe de mine gandul, oricum.

Si pentru ca povestile prea frumoase nu dureaza mult, chiria a inceput sa ii apese pe proprietari din ce in ce mai accentuat, fiind semnata la un nivel exorbitant, agreat la inceput fiindca probabil erau orbiti de acea pasiune nebuna. Dar mai era o problema, ei se ocupau si de bucatarie, si de administrarea chestiunii, si de “animatie”. Prima cu a treia hai ca merge, dar a doua nu se pupa cu prima de nici o culoare in cadrul aceleasi persoane, asa cum vad eu alimentatia publica. Practic, imediat dupa o cronica excelenta din partea lui Peter Imre, pasiunea a disparut (de fapt, apucase sa dispara inainte sa vina dl. Imre, care nu banuia ca a vazut maxim 50% din ce putea restaurantul, si tot 5 stele i-a dat!) iar saptamana asta, localul a fost inchis. Asadar, pasiunea mea pentru twitereala in numele restaurantului s-a stins odata cu a familiei care il detinea, respectiv cu a celor care ne urmareau pe Twitter: cand am anuntat ca s-a inchis, o luna dupa tweet-ul anterior astuia, abia vreo doua persoane au simpatizat si mi-au scris mesaje.

Ce invatam din toate astea, in cateva cuvinte? Ca e bine sa:

• ai o strategie
• ai rezultate clar definite
• planuiesti si/sa participi

Lucruri pe care e bine sa le aplici in legatura cu viata ta, in general. Nu doar pentru Twitter.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 

English summary of this post:

I was involved with two small businesses that have found Twitter very useful. Here are the details: 

1. My real estate business/agency – I’ve identified clients (rather than them identifying myself) and have made transactions exclusively because of twitter for a period of almost 6 months, during 2008, first and second quarter. All I did was tweet from my company’s account (@imobiliare), but mostly from my own (@sigheti). What did I tweet about: everyday stuff, real estate issues in brief, real estate listings themselves a.s.o. People were identifying me as the real estate expert on Twitter in Bucharest, hence the contacts that got to be actual clients. When my twitter usage frequency decreased, things changed, but I can get them back anytime, if I really want to – despite more and more realtors being present on twitter. To my knowledge, none of them replicated this experience. 

2. A business, all-inclusive restaurant belonging to somebody else. I simply loved the place, so I set up a Twitter account for it (@legourmand). Owners knew about it, and supported me in the process (not financially, btw). Had the account suspended on day one due to suspicious activity (many people followed vs. followers), but after convincing Twitter that we’re good people, I started writing about food facts, restaurant facts, dialogs with (hungry) people, making reservations on twitter, organizing twitter competitions rewarded with dinners or lunches, and presented the menus every single day (lunch and dinner), including photos. All from my iPhone. I planned to write more and more food related content – to get a loyal tribe of followers, just as the restaurant had a very high level of loyalty with customers, but failed. The twitosphere and the blogosphere seemed to love it, some of them came to eat, some of them organized family/corporate events. To me, this was unbelievably cool. Speaking of which, now it’s not a secret anymore that it was me behind the account. This week the restaurant closed because of very high level of rent for the location. 

Shortly put, here are 3 rules of using Twitter for business, which you can apply to your personal development, as well.

In primul rand, eu l-am folosit in directia Otopeni – Gara de Nord Bucuresti, nu si invers. Dupa Paste, cand m-am intors in Bucuresti cu avionul, dis de dimineata, am hotarat sa fiu altfel decat ceilalti pasageri – in mare parte tineri din categoria “corporate”. Si anume, mi-am propus sa iau trenul spre Bucuresti. Ei, corporates, nu au luat trenul fiindca e evident ca durata calatoriei este ceva mai lunga, si trebuiau sa ajunga la 9.00-9.30 la servici.

Sistemul functioneaza in felul urmator:

• verifici tabelul de plecari, care sunt din ora in ora, si cumperi biletul cu 6 RON.
• astepti sa se dea drumul la imbarcarea in autocar, un exemplar turcesc inchiriat de la Filaret, de altfel un vehicul chiar misto, in care iti poti depozita in cala bagajele la apasarea unui buton, elegant.
• faci transferul spre gara de unde vei lua trenul, pe DN1 in directia Ploiesti, in maxim 5 minute de la aeroport – vezi poza.
• Ajungi la …halta respectiva, in care daca esti la costum regreti ca te afli. Unde cobori este pamant si praf, apoi urci o panta spre linia de tren, ca sa ajungi intr-un spatiu fara adapost, in care te sufla vantul de nu ai mai vazut asa ceva. In cazul meu, era trecut de ora 10.00 dimineata, si era un frig crancen.
• Vine intr-un final trenul, o Sageata Albastra cu regim de Personal. Intre plecarea de la Otopeni si urcarea in tren sunt aproximativ 30 minute, foarte mult timp pierdut degeaba, in frig.
• Sa te urci in tren e o provocare, deoarece distanta dintre peron si tren este de minim 50 cm (de gol absolut), asadar cei in varsta, cu disabilitati sau cu bagaje mari au parte de un inconvenient in plus.
• Prima parte a drumuui este chiar frumoasa si pitoreasca, sa ii zic asa. Pe tot parcursul calatoriei sunt restrictii de viteza.
• Trenul opreste in Mogosoaia, locatie in care mai urca vreo cativa cetateni ai localitatii respective (if you catch my drift).
• Tiptil, tiptil, strecurandu-se printre tot felul de betoane si mizerii, trenul ajunge in Gara de Nord la linia 13, la aproximativ 60 minute dupa ce te-ai urcat in autocarul de la aeroport.

Alte constatari

1. durata totala a calatoriei mele de la aeroport pana in zona Obor a fost de 150 minute, la un cost de 8.5 RON, fiindca am luat metroul de la Gara spre Obor. Din punct de vedere costuri, e cea mai ieftina varianta, dar vine cu cateva minusuri (enumerate printre randurile de mai sus), ceea ce e normal in orice caz similar. Nu exista ieftin si exceptional, dar ieftin si bun exista.
2. Popularitatea serviciului nu este tocmai stralucitoare. In cursa pe care eu am efectuat-o am fost 2 clienti! Mi s-a spus din mai multe surse ca in general sunt doar o mana de oameni in fiecare directie, dar cand am sosit in Bucuresti, asteptau vreo 40 oameni sa se urce, pentru calatoria in directia opusa.
3. Per total, am ajuns la servici la aproximativ 2 ore dupa domnii si domnisoarele corporate, am reusit sa imi fac tot programul zilei, asadar graba tipica de a ajunge repede-repede la servici mi se pare nejustificata, in anumite circumstante.
4. Autobuzul 783 vine mult mai des la aeroport, costa aproximativ la fel ca si trenul dar ajunge in maxim 40 minute la Piata Victoriei – locatie oarecum echivalenta ca distanta cu Gara de Nord. Se poate sa fie ceva mai aglomerat, dar nu contati pe asta.
5. Autobuzul 780 vine si el des la aeroport, merge catre Gara de Nord (si tot asa), nu stiu cat costa, dar are aceleasi coordonate de plecare si sosire ca si trenul, in maxim 45 de minute, estimez eu.
6. Masina sau taxiul costa cel mai mult, si ajunge la Piata Victoriei, sa zicem, tot in vreo 30-40 minute.

Trageti concluziile singuri. Eu zic ca trenul asta e o optiune rezonabila, si ca nu e influentat de eventuale evenimente de pe DN1, care va pot incurca socotelile. Eu o sa il mai folosesc, dar nu foarte des.