In bunul spirit al concursului initiat de Chinezu, si anume Ghici Romania mea, va invit sa imi spuneti care este locul din fotografie. E in Romania, relativ aproape de Bucuresti – atat stiu despre coordonatele ei. In schimbul informatiei exacte, prezentata cat mai interesant de catre comentatori, unul dintre ei va castiga o tura cu baba mea prin Bucuresti si/sau imprejurimi. Iar daca acea persoana stie si ocazia cu care este facuta poza (eu o stiu!), facem o tura impreuna chiar pana acolo, pentru fotografii; ma gandesc la luna octombrie, ca sa gasim aceleasi culori pastelate.

Hai cu spor spre viitor(ul apropiat)!

Prima destinatie a zilei, pe care trebuia sa o bifez inca de ieri, este Vatra Moldovitei. Drumul de 30 km de la “Dor de Bucovina” devine deosebit de fain (vezi mai sus) odata ce parasesc drumul ce m-a adus in Campulung, numai ca are niste serpentine care mi-au chinuit-o pe baba Margot inca de la primele ore, de-abia le urca saracuta. Peisagistic vorbind, zona e de zile mari, neaparat ma intorc aici cu toate vehiculele mele, mai ales cu Rosie.

Mi-am adus aminte de Moldovita de indata ce am vazut curtea, insa am terminat vizionarea destul de repede, cu gandul la bogatul meu traseu, nu inainte de a aprinde cateva lumanari pentru vii si morti. La intrarea in Manastire gasim informatii complete despre Mocanita din Moldovita (vreo 5-6 km mai departe), dar si indicatoare provocatoare despre Muzeul Oualelor Incondeiate “Lucia Condrea”. Decid sa le vad pe amandoua.

Primul obiectiv care-mi sare in cale este Muzeul, din pricina oului impunator asezat langa o poarta pe partea dreapta a drumului. O suta de metri mai departe dupa ce iau dreapta, gasim Muzeul (si Pensiunea) Lucia Condrea. Ora 9. Intru in curte, unde sunt intampinat chiar de marea artista, pe care o recunosc din poza de pe afise. Am ajuns cam devreme pentru vizitare, mi se spune, insa sunt poftit totusi inauntru, unde fiica doamnei Condrea ma ia in primire ca ghid prin Muzeu. Sa lamurim cateva chestii: muzeul este intemeiat in totalitate de doamna Condrea prin forte proprii, la dansa acasa, si contine aproximativ 2.000 oua incondeiate, inchistrite, pictate, sculptate si orice va imaginati, majoritatea fiind opere personale si cateva sute fiind oua facute in alte zone ale lumii, pe care le-a obtinut de la zecile de expozitii internationale la care a participat. In plus, daca in Ciocanesti gasim un Muzeu National al Oualor Incondeiate, astuia ii putem lejer spune Muzeul International al Oualelor Inchistrite, chiar daca are un nume mai …personal.

Doamna Condrea este dedicata acestei arte, este o profesionista desavarsita, recunoscuta international; a depasit stadiul de mester popular. Pana una alta, dansa a introdus noi stiluri de inchistrire a oualelor, care acum sunt preluate incetisor de multi mesteri. In mod normal, vizitatorii muzeului nici macar nu se intalnesc cu dansa, fiindca a externalizat vizitarea muzeului catre fiica dansei (o alta artista premiata in domeniu!), dansa preferand sa creeze in atelier. Eu am avut norocul sa o am alaturi de mine chiar vreo 10 minute, in care mi-a explicat multe curiozitati. Sincer va spun, sunt impresionat de calitatea lucrarilor, de diversitatea lor nici nu mai zic. O sa va prezint cateva oua in galeria foto, neavand permisiunea sa fotografiez prea multe modele personale, ci majoritar internationale. Ah, iar daca in Ciocanesti iti cumperio oua cu 2-10-150 lei, doamna Condrea obtine cel putin 100 EUR pentru un ou considerat simplu, intre ale ei ma refer. Mai jos un ou care ar costa cateva mii de euro, daca ar fi sa fie de vanzare:

Mocanita din Moldovita e mai greu de gasit. Exista un semn bilingv langa Manastirea Moldovita, insa curba la stanga care duce la trenulet nu o gasesti decat daca o stii, sau daca intrebi. V-o prezint mai jos, impreuna cu mersul trenului. Fiind o nepotrivire de ore, nu m-am dat nici cu aceasta. De remarcat ca numele trenului este “Hutulca”, care vine de la hutuli, un subgrup etnic ucrainean, “responsabili” de arta inchistritului oualelor.

Drumul spre Sucevita este o alta muzica pentru ochii oricui, numai ca in cazul meu s-a prins banda in casetofon destul de serios, fiindca cu 2 km inainte de Manastire incepuse sa fie plin de masini, si de politisti. Aflu ca azi e Hramul Manastirii Sucevita (“Schimbarea la fata”), motiv de haos pe strazi si vis-a-vis de Manastire, unde s-a instalat un mare balci, tipic romanesc. Cred ca erau mai multe persoane la distractie si mici, decat in curtea Manastirii, desi poza e facuta sa nu se vada multimile deci s-ar putea credeti ca glumesc. In orice caz, atat de multe masini si lipsa totala de locuri de parcare mai aproape de 1.5 kilometri de un obiectiv, eu n-am mai vazut.

Urmatoarea oprire in program e orasul Radauti. L-am perceput ca fiind indiferent fata de vizita mea, astfel incat m-a interesat doar degustarea unei ciorbe radautene, unde altundeva daca nu acasa la ea in oras. Am fost indrumat de catre Mircea spre Restaurantul Antique. Sincer, a fost buna, dar ii mai buna la Campulung in Restaurantul Bucovina: puiul era prea putin fraged, portia si mai mica (indeajuns de hranitoare, totusi), dar cele trei “chifle” au fost cele mai bune din viata mea. Le-am uitat denumirea, era ceva legat de pizza (in engleza e “foccaccia bread”, nu foccaccia simpla). Am aflat cateva ore mai tarziu de un alt restaurant din categoria “fine dining”, chiar mai fain decat Antique, numit “National”, care e vis-a-vis de Catedrala din Radauti. Preturile nu-s mari, iar mici sunt daca vei consuma doar o ciorba sau o salatica.

Dupa ce soferii radauteni mi-au trezit la viata nervii, am ajuns inapoi intr-un loc sfant, in care dansii n-au permis de intrare: Manastirea Putna. Pot eu sa zic ceva de Putna, si sa fie ceva ce nu stiti deja? Nu cred. Zic doar ca mi-ar placea sa am posibilitatea de acces pe dealul de langa pentru fotografii de sus, si ca intrebarile extrase din panoul de la intrarea in manastire sunt de bun augur…

Pe acelasi drum care intra in manastirea Putna, la doar 200 metri se poate observa Biserica Dragos Voda, cea mai veche biserica de lemn din lume, datand din sec. XIII. Este in cimitirul de langa strada, mai in spate, dar se vede din masina. Ceea ce nu inseamna ca ramanem la imaginea din departare…

Daca tot am ajuns in punctul #2 in care se agata harta Romaniei pe perete, zic ca merita sa vizitati si Chilia lui Daniil Sihastrul, perfect identificabila cu ajutorul indicatoarelor, sa fie 2 km pana acolo cu totul. Atentie la podul aparent subred care trebuie trecut cu masina. Mie imi place povestea lui Daniil Sihastrul, o puteti citi din link, si e fascinant ca a putut sa traiasca 20 ani intr-o stanga de cativa metri patrati, fara saltea, desigur. Provocati persoana care sta inauntru cu vederi de vanzare la o vorba, ca n-o sa va para rau. In cazul meu, era un tanar student la teologie, care facea ceea ce noi numim “practica”. Foarte destept si luminat baiat.

Inapoi in vehicul, am luat-o spre comuna Arbore, la sud de Radauti. Desi drumul e foarte bun pana in Solca pe DN2E, eu am deviat-o pe DN2H prin Radauti din cauza ca purtam o discutie interesanta cu o doamna autostopista din apropierea Manastirii. In Radauti aproape ca m-am intersectat cu CaptainGo, dar cel putin l-am indrumat unde sa manance si ce sa faca prin Maramures in zilele care vin. Dupa Radauti, la intrarea pe DN2K incep gropile si denivelarile cauzate de peticiri. Cam neplacut si nu foarte imbiitor pentru cei potential interesati de ansamblul bisericesc din Arbore, unul dintre cei mai faini dar necunoscuti din Moldova.

Din Arbore mai sunt cativa km pana in Solca, locul cu cel mai ozonat aer din Europa. Tot in Solca gasim o casuta muzeu etnografic, cu program de vizitare intre 10-14, a.i. n-are ocazia sa ajunga pe Twitter si in blogosfera de data asta.

Insa ajunge urmatoarea localitate, Cacica. Localitatea asta m-a dezorientat putin fiindca nu exista indicatoare decat spre localitatile invecinate in cele doua intersectii mari ale ei, iar indicatoarele care ma interesau pe mine le declar nule. Practic, la un moment dat aveam indicator catre Mina Salina ca fiind in directia de mers, apoi alt indicator imi arata ca de fapt e in spate, de unde vin. Motivul nu era distractia cuiva care a intors semnul, ci existenta unei mine noi, si uneia vechi. In orice caz, venind dinspre Radauti – Solca, trebuie sa o tineti in directia Gura Humorului, iar la intersectia unde drumul o ia natural stanga spre dansa, voi o tineti inainte. E un mic urcus, cu semn pe partea dreapta spre piscina cu apa sarata acoperita. Dupa o serie de peisaje frumoase, in dreapta veti zari o biserica. Este o Bazilica Minor, una din cele doua din Romania; Bazilica Minor este al doilea rang de biserica in catolicism, dupa Vatican.

Lucrarile de restaurare si amenajare a imprejurimilor bazilicii sunt in toi (pacat, din ce am vazut pe internet, era foarte mult verde in jur, acum sunt betoane), dar asta nu va opreste sa intrati. Parca e o biserica noua inauntru, recent zugravita cu alb, toate obiectele de decor aratand impecabil, vitraliile de la geamuri de o mare inspiratie, merveilleuse per total. Sunt curios cum e o slujba tinuta aici. Sa nu uit, mi s-a parut ciudat ca niciuna dintre persoanele care lucrau la restaurare nu stiau cel mai mic detaliu despre bazilica, practic ei faceau o munca mecanica. Eu imi imaginam o pasiune pentru asa ceva in atitudinea unui restaurator.

Vizavi de bazilica se intra in curtea Minei Cacica, in care se gasesc doua obiective: piscina cu apa sarata descoperita (in care se scaldau o mare de oameni, copii), si salina.

Eu eram la poarta salinei la 30 minute dupa ora inchiderii (17.00), dar era foarte important sa intru fiindca locul e deosebit, si pana la urma am batut atata drum. Afara mai erau inca vreo 10 dezamagiti ca e inchis. Numai ca principiul meu e “sa nu ma dau batut, ci sa imi dau silinta”. I-am antamat foarte repede pe toti, i-am dus inauntru si am cerut ghidului sa se deschida salina pentru noi. Atat a fost nevoie pentru a accesa cele 286 scari in jos, respectiv 286 in sus. Ghidul a venit cu noi desi facuse deja excursia de 8 ori in ziua respectiva, si nu castiga un cent din cei peste 100 lei colectati din taxa noastra de intrare. Daca mergeti, va recomand sa aveti pe voi cel putin un pulover sau o geaca, in interior temperatura fiind de 10 grade imediat cum incepe coborarea. Apropo, remarcabil faptul ca salina a fost realizata manual, iar treptele din lemn folosite de turisti au peste 200 ani.

Ce se poate vedea in salina: doua biserici (una catolica si una ortodoxa) zidite in peretii salinei, un bazin cu apa sarata, o sala de baluri chiar incapatoare, si un teren de fotbal/baschet/volei chiar maricel. Bisericile sunt folosite ocazional pentru slujbe, bazinul si sala de baluri sa aiba vreo 50 ani de cand nu s-au mai folosit, iar terenul de sport este inchiriat zilnic pentru 100 lei/ora. Cititi aici mai multe detalii. Scarile nu mi s-au parut chiar atat de multe pe cat de mare pare numarul lor, insa diferenta de temperatura la iesirea din salina, care te prinde transpirat oricum, este enorma. Practic, peste 40 grade in timpul verii, despartite doar de o usa. Mergeti de vizitati!

Stiam deja din Radauti ca mi se compromite traseul zilei, si ca punctul final al acesteia va fi Gura Humorului. Adevarul e ca n-ai sanse sa vezi peste 10 obiective turistice intr-o zi, decat daca treci pe acolo asa cum ajungi. Am poposit la o pensiune mica si discreta, Casa cu doi brazi, singura pe care am vazut-o cu internet intr-o lunga lista de pe un site de turism. Poate au internet toate pensiunile, dar daca nu se lauda cu el in descriere, ce sa fac eu? Ca sa stiti, preturile in zona incep de la 50 lei, si ajung la 60 euro pe noapte in cele mai bune locatii.

Pensiunea e foarte ok, mai ales pentru turismul in tranzit, iar proprietara iti inveseleste ziua numaidecat. Nu vi se va pregati mancare aici, va cumparati din oras sau va faceti gratar singuri cu uneltele puse la dispozitie. Veti recunoaste pensiunea foarte usor dupa cei doi brazi inalti din fata ei la strada, si dupa banner-ul Peugeot care atarna peste drumul catre Manastirea Voronet.

Cu lalaiala de dimineata, m-am trezit in Manastire la ora 9.30, cu gandul de a-mi face exit-ul in 30 minute. Dumnezeu le-a dat maicutelor posibilitatea sa inchida fostul drum de acces catre Manastire, periculos pentru ocurenta mai multor grupuri in acelasi timp la obiectiv, si sa deschida un alt drum, muuuult mai generos atat ca latime, cat si ca lungime si locuri de parcare berechet. De asemenea, au mai construit un ditamai restaurantul cu autoservire jos in parcare. Intrarea nu costa bani, acceptul pentru pozat si filmat fiind taxat cu 5-10 lei.

M-am pus pe pozat instant, ca sa nu ma prinda din urma cohoardele de turisti care complicau situatia. Am facut foarte multe instantanee, fiindca nu vazusem manastirea de aproape 10 ani, pozele atunci fiind pe film. E o nebunie, ai posibilitati nenumarate sa prinzi in diverse ipostaze una sau mai multe dintre imobilele frumos proiectate si intretinute, ca sa nu mai spun de varietatea florala [nota redactiei: am imbulinat-o, fiindca aparatul ramasese setat pe 640x480 de la o poza nesemnificativa facuta cu o seara inainte]. Cel mai “diferit” aspect fata de acum 10 ani mi se pare interzicerea accesului in turnul bisericii din lemn, una dintre cele mai inalte din Europa. Sa vedeti de acolo panorame, valeeeu. Chiar si fara panoramele de sus, tot am consumat un set de baterii in ora petrecuta la Barsana. Tranquilo, ca voi face ditamai galeria de poze complete pe Flickr.

Hopa-tropa, ca am plecat mai departe, dupa ce am testat sustinerea reala a unui pod de lemne vechi; recunosc ca mi-a fost frica sa fac mai mult de 5 metri, insa la nevoie i-as face pe toti. Buuun. Mi se spusese ca ma asteapta un drum rau. Extraordinar de rau, toata partea Borsa-Pasul Prislop-Campulung. Pana in Borsa au fost vreo 60 km rezon, Borsa in sine ca oras mi-a produs scarba (mizerabil si murdar), nu stiu cum e sus in renumita zona turistica de iarna. La iesirea din Borsa vad in curtea unui hotel fain un Mercedes clasic de prin ’60, S-class-ul vremurilor acelea. Va dati seama ca am franat instant si am intrat in curte sa il admir. Un tinerel de la un balcon m-a intrebat daca pentru Mertzan am oprit, dupa ce i-am confirmat coborand urgent sa mi-l prezinte. Constatam repejor ca ne cunoastem din Clubul Mercedes (.ro), ii stiam masina de acolo, iar el imi stia username-ul. Om de treaba, va recomand si hotelul sau Victoria***, care este cel mai fain din Borsa.

Drumul prin Pasul Prislop spre Campulung are 80 km, atat daca il incepi in Borsa, cat si din Campulung. Nu are cel mai bun asfalt pe care l-am vazut eu, ba dimpotriva e destul de nasparliu, insa minunea lui Dumnezeu, am reusit sa evit majoritatea hartoapelor. Desi eram cu baba mea lenesa, care abia urca cu 35 kmh pantele de 7 grade, mergeam mai tare decat cetatenii mai instariti cu masini moderne. Faza-i ca daca n-am fi atat de ocupati cu condusul (deci cu traitul in Romania), am avea ocazia sa vedem si mai bine peisajele din jurul drumului, Parcul National al Maramuresului fiind dupa cum va inchipuiti, fain. Carlibaba, prima localitate suceveana din drum e cea mai nasoala dpdv asfalt.

In traseul meu, prietenul Mircea Giosan (adica designerul traseului meu, “rafinat explorator al istoriei si locurilor fantastice de langa noi”, apropo) trecu asa: “Ciocanesti – Muzeu in aer liber. Case pictate traditional, cu motive antropomorfe”. Localitatea este aparte in peisajul sucevean, o recunosti si fara sa vezi placuta la intrare, din cauza caselor pictate intr-un anume fel. Nu stiu de ce le zice pictate, ca mie mi se pare ca au produs efectul prin placute de mozaic. Ma rog, dupa vreo cativa kilometri de aruncari cu privirea catre indicatoare de muzeu, mi-am dat seama ca Mirciulica se referea la comuna in sine, ca e muzeu pe de-a intregul. In orice caz, comuna are si un muzeu, infiintat in 2007, Muzeul National al Oualor Incondeiate. Am intrebat-o pe Dna. Marilena Niculita (muzeograf) de ce nu i-au spus “Muzeul Oualelor”, la care raspunsul a fost direct: pentru ca fiecare zona din Romania are felul ei de a se referi la un lucru sau obiect, iar in Ciocanesti asa se spune. Alt exemplu, eu in Satu Mare spuneam “Eu tau cu cutitul”, iar bucurestenii totdeauna ma corectau cum ca s-ar zice “Eu tai cu cutitul”.

Muzeul Oualor Incondeiate din Ciocanesti este fain, dar n-ar fi asa daca n-ar exista Dna. Niculita care sa ti-l descifreze cum stie ea mai bine, si cum iubesc toti turistii. Face doamna un tur al muzeului, incepand cu 10-15 minute, pana la 30-45 minute. La varianta scurta trebuie sa ai urechea pregatita la fix, fiindca toarna ca o ploaie torentiala – zic de bine, sincer. E toata un zambet si o pasiune fara granite femeia asta, pe care a insuflat-o si fiicei sale prezente in atelierul de incondeiere, unde ne-a aratat procedeul de incondeiere, si ne-a cantat “Cantecul Plutasilor”. Mare talent fetita, are sanse sa ajunga departe.

Revenind, in Ciocanesti are loc peste cateva zile Festivalul Pastravului, numai ca anul acesta este o versiune de criza, lipsind concursurile de gastronomie si plutit (parca). In rest, aceeasi Marie cu alta palarie (n.r. – nume eveniment). De asemenea, in Ciocanesti se poate vedea, in curtea Pensiunii Oita, cel mai mare ou posibil, pictat pe o parte cu Stefan cel Mare, pe cealalta cu motivele de pe casele localnicilor. De unde toata povestea asta cu casele pictate? La un moment dat s-a gandit o localnica, am uitat care, ca ar fi potential interesant sa isi vopseasca imobilul cu niste motive frumoase. A iesit bine, si mult n-a lipsit ca toata lumea sa vrea sa aiba la fel. Uite-asa, au aproape toti; deja exista decizie a Consiliului Local ca orice casa noua sa fie pictata in acest fel – drept pentru care nu inteleg de ce imobilul comercial al unei firme din domeniul constructiilor e o cladire seaca, vopsita jenant in portocaliu, marcata cu numele acesteia, si avand design cu originalitate zero.

Cu greu am plecat din Ciocanesti spre Iacobeni, unde a fost pe vremuri cea mai mare colonie de tzipseri (mineri germani colonizati acolo de austro-germani in sec. XVIII si XIX), drept pentru care o multime de case au arhitectura stil nemtesc. Deja in Iacobeni drumul e tipla, atat spre Vatra Dornei cat si spre Campulung Moldovenesc. Am sarit Vatra Dornei din schema traseului, ca oricum exista acolo doar un muzeu la care pot merge si altadata, ca doar e o localitate accesibila. In directia Campulung, drumul duce spre Valea Putnei, locul favorit al marelui iubitor de popor si istorie, Mircea Giosan. Pe langa ca e asfaltat brici, ofera o priveliste aproape perfecta, tot de vis ca in Maramures, insa in alt stil.

Ajuns in Valea Putnei, spre iesire e un semn care indica drumul spre Pastravaria localitatii. Drumul e forestier da’ bun, are vreo 1.2 km (desi semnul zice ca ar fi 3 km), iar pastravaria e doar atat, n-are restaurant. Are insa 28 bazine, fiind a doua cea mai mare din tara.

Daca se continua drumul, peste 6-7 km ajungeti la Ocolul Silvic, dar mai exact la fosta casa de vanatoare a Casei Regale. Drumul, desi forestier, e mai bun decat Pasul Prislop, am circulat pe el chiar cu 90 kmh; ce-as fi facut cu un motor de enduro pe acolo, crancen. Daca numeri 3-4 gropi mici e bine, insa poti numara infinite peisaje superbe, noroc ca nu-i voie cu masina iar campatul e interzis. Destinatia insa nu-i mare smecherie, fiindca vechea Casa de Vanatoare a ars din temelii acum cativa zeci de ani, deh, au uitat sa curete un cos din cauza ca traitul in Romania le-a mancat tot restul timpului. Exista totusi o constructie noua menita sa inlesneasca turismul controlat in zona, insa e neterminata.

Am ajuns in Campulung destul de tarzior, si poate era mai bine sa nu fi ajuns deloc in seara asta, fiindca astfel am ratat sansa vizitarii Manastirilor Moldovita (plus Mocanita din localitate) si Sucevita, unde urma sa dorm. Din contra, am fost un turist puturos, care s-a dus la Restaurantul Bucovina sa guste o ciorba radauteana, dar a fost imbiat si cu clatite la cuptor cu branza – graaave, atat va zic. Dupa care m-a mancat undeva sa vad cum arata pensiunea familiei amicului Tudor Maxim, numita “Dor de Bucovina“, iar mama sa m-a convins sa inchei traseul zilei acolo. E o optiune foarte faina de cazare, cu conditii bune, gazde primitoare, liniste, verdeata cat cuprinde, preturi accesibile, internet wifi s.a.m.d.

Am atins 5 obiective din 8, asadar maine am de bantuit doar 13 obiective. Pornesc devreme, clar. Noapte buna!

Prima destinatie era clara, Negresti Oas, Muzeul Tarii Oasului; imi era incredibil de dor de valtorile de acolo. Drumul din Satu Mare pana acolo are vreo 48 km, prima jumatate buna, a doua acceptabila. De cand n-am mai fost in Negresti, am si uitat cum arata, sau s-a construit prea mult. Sau amandoua. In orice caz, stiam curba la dreapta pentru directia Muzeul Tarii Oasului in Aer Liber. Directia e marcata corespunzator, de altfel, iar muzeul este pe partea stanga a respectivei strazi, vizibil imediat. Intrarea costa 5 lei, permisiunea pentru poze tot 5 lei, iar magazinul de la intrare ofera turistilor posibilitatea sa achizitioneze diverse suveniruri specifice zonei, nu chinezarii. Eu am ales “Biografii exemplare – Dumitru Farcas”.

Pornesc in 4 august (amu’ miercuri) din Satu Mare la volanul echipamentului din dotare prezentat mai sus. Este mai batran ca mine, arata si functioneaza foarte bine, si e o placere la condus, mai ales pentru un pasionat cum ma pretind. Voi face prima oprire la Negresti-Oas, sa revad Muzeul Etnografic in Aer Liber, care tin eu minte ca m-a impresionat mai demult. Apoi tropa-tropa voi trece prin Sapanta, Sighetu Marmatiei, Barsana, dupa care o iau pe Drumul Tatarilor (Pasul Prislop, ca sa inteleaga tot omul).

Urmatoarele destinatii avute in vedere la modul foarte serios, le enumar mai jos:

• Ciocanesti – Muzeu in aer liber. Case pictate traditional, cu motive antropomorfe
• Vatra Dornei – Muzeul Etnografic si Cinegetic
• Iacobeni – cea mai mare colonie de tzipseri
• Valea Putnei – Pastravaria (a doua ca marime din Romania)
• Fostul castel de vanatoare al Casei regale
• Campulung – Muzeul Lemnului
• Manastirea Moldovita
• Mocanita & Muzeul pentru Oua incondeiate (nu cel din Ciocanesti!)
• Manastirea Sucevita
• Radauti – Biserica Bogdana (in centrul orasului), si cel mai bun restaurant in care se mananca ciorba radauteana
• Putna – Manastirea Putna cu mormantul lui Stefan cel Mare.
• Chilia lui Daniil Sihastrul & o biserica de lemn veche de numa’
• Biserica Arbore
• Solca (nu @OanaSolca). Casa Muzeu etnografic
• Bazilica Minor. Una din cele doua din Romania
• Salina, v.a.v. de Basilica Minor
• Gura Humorului (Muzeul Obiceiurilor populare din Bucovina)
• Voronet (Manastirea, muzeul si mormantul lui Daniil Sihastru)
• Manastirea Humorului
• Suceava
• Falticeni (Muzeul Apelor “Stefan Bacescu”). Casa memoriala Mihail Sadoveanu s.a.
• Hanu Ancutei (cel mai cel restaurant cu specific romanesc
• Roman (Capitala Moldovei in timpul lui Roman Voda)
• Castelul de la Miclauseni
• Piatra Neamt (Muzeul Civilizatiei Cucuteni). Telegondola. Complexul Curtii Domnesti
• Bicaz si Cheile Bicazului, Lacul Rosu
• Gheorghieni – Toplita – Borsec
• Ceahlau – Castelul Cnejilor
• Drumul Ceahlau – Izvorul Muntelui
• Poiana Largului
• Humulesti (cine are casa acolo? )
• Targu Neamt (Cetatea Neamtului, clar)
• Turul manastirilor din Neamt (Varatec – Agapia – Secu – Sihastria)

Va fi crancen, zic eu si altii care stiu despre ce am scris. Cei care nu stiu si vor sa afle, sau cei care stiu dar vor sa revada sunt “Welcome to the Carpathian Garden” (a se citi: bineveniti in masina mea pentru acest tur). Primesc 2-3 persoane cu mine in masina, va culeg de oriunde in acest traseu, pe care l-am scris in ordinea in care il voi executa. Va cobor din masina in Bucuresti, sau tot oriunde in acest traseu sau in continuarea lui spre destinatia finala, cunoscuta capitala.

Puteti lua legatura cu mine prin blog, twitter, facebook sau pe telefon.

Voi relata toata patania pe twitter/facebook, posibil facebook direct din iPhone, si pe blog  de indata ce prind internet si putere sa scriu.

M-am bucurat de vestea asta mai mult decat cea despre N!mobiliare, fiindca in momentul asta am mare tragere spre a-mi vizita tara, spre a cunoaste tot soiul de cotloane ascunse sau publice dar pe care nu le-am vazut cu ochii mei. Imobiliarele au iesit din prioritatile mele, deocamdata, iar cand ma voi intoarce vreau sa fie din alta postura decat cea practicata in 2006-2008.

Revenind, desi imi place ideea proiectului Petrom (si sper sa ajung cu ei intr-una din calatoriile pe care le mai au de facut, da’ sa nu le spuneti), nu imi placea faptul ca informatia era accesibila doar pe site-ul web. Si ce daca? Va spun eu:

• telefoanele mobile nu au ce cauta pe pagina aceea, ceea ce conteaza e in Flash sau ceva similar a.i. ciu-ciu informatie pe mobil;
• inseamna ca trebuie sa te documentezi serios inaintea oricarei calatorii intentionate, sa iti notezi pe hartie, s.a.m.d., astfel incat ideea de a pleca hoinarind oriunde te duce drumul si de a cauta ce locuri misto sunt in zona in timpul mersului pica.

Zilele in care informatia sta pe garduri au inceput sa curga inca de cativa anisori, deci se impunea cel putin o solutie la problemele de mai sus. Daca se dorea ca proiectul sa fie cu adevarat relevant pentru toata lumea, nu doar pentru excursia oficiala Petrom prin tara. Cei implicati in proiect stiau in mod sigur de limitarile astea, ca doar sunt copii destepti si il au pe Bobby “Online” Voicu in calitate de cetatean implicat serios in proiect.

Eu ii felicit ca au lansat aplicatia Redescopera Romania pentru iPhone; credeam ca vor sari peste asta, tocmai pentru ca numarul de utilizatori iPhone nu este foarte mare (da’ poate sunt voinici si curiosi, ceea ce nu eram sigur ca Petrom intelege, dar mai ales nu eram sigur ca ii pasa). Pe de alta parte, singurul lucru care imi displace, atat pe site cat si in aplicatie este impartirea destul de limitata a obiectivelor turistice in cele 4+1 categorii. Cand am adaugat si eu vreo 20 de locuri, mi s-a parut ca pe unii dintre curiozii zonelor respective ii voi induce in eroare prin pozitionarea gresita a unei biserici sau manastiri ca monument istoric, sau artistic – de exemplu.

In rest, cu spor spre viitor! Hai sa vedem Romania, cu benzina de la Petrom!

Porneam prin Delta, yuhuu! Doamne cat asteptam momentul. Am oprit cateva minute langa o ambarcatiune mai mare din care am cumparat benzina de 70 lei, iar apoi am continuat incet prin zona, ca sa nu trezim spiritele celor care dormeau in pensiunile de pe mal. Cam inundate, de altfel, apa era la maxim 5 metri de usa, in unele cazuri. Asadar, posibil sa nu fi fost pe cine trezi.

Nu se vedeau prea multe detalii, inca nu rasarise soarele. Adevarul e ca pana dupa ora 5 nu ai voie sa iesi pe Dunare, iar noi eram inainte de ora 4. Ma rog, toata lumea facea ca noi, ca doar nu suntem pescari industriali sa aiba motiv serios sa se ia de noi cele 6 sau 8 organizatii care supravegheaza activitatea pe Dunare.

Traseul exact parcurs de noi e cel din imaginea de mai jos, cu tot cu intoarcerea. Am pornit Motion-X-GPS pe iPhone curand dupa benzinaria plutitoare, si am monitorizat tot traseul, viteza, s.a.m.d. Ca sa stiu daca ma plimba oamenii pe bune, sau se fac ca ma duc in cercuri, hehe. Toate peste toate, am facut mai bine de 35 kilometri in total, in cele 4 ore si ceva ale plutirii.

Cand am ajuns in extremitatea dreapta a traseului din poza, ne-am oprit. Daca drumul a fost perfect, cum am oprit langa stufaris, cum au dat tantarii iama intre noi. Noroc ca ne asteptam si eram sprayati, imbracati s.a.m.d. De fapt, daca pescuiesti la stiuca, adica exact ce faceam noi, esti prea in miscare ca sa aiba timp sa te intepe prea des. Eu nestiind sa pescuiesc, am fost invatat in doi timpi si trei miscari, iar dovada ca am deprins abilitatea consta in revendicarea a 40% din captura zilei.

Am prins rasaritul, care a fost unul din cele mai faine pe care le-am vazut eu vreodata, dupa cum puteti observa si domniile voastre. Dupa rasarit, pestii s-au cam sictirit si n-au mai vrut sa muste decat foarte rar, adica de vreo 2x la toti cei trei zmei cati eram. Ne-am tot miscat, am cautat alte locuri, inclusiv in lacul imens din traseu pe care pescuiau o gramada de cetateni plutitori, nada.

Asa ca am inceput plimbarea de frumusete, a Deltei, desigur. Insotita de poze, cateva din ele postate mai jos. In toata dimineata am zarit cateva specii de pasari, intre care: pescarusi, pelican comun, lebada, egreta mica, cormoran mic si mare, barza alba, rata salbatica si trei care nu le recunosc insa una arata… exotic. Sigur ca Lucian mi-a spus cum se numesc, dar am uitat. UPDATE: citind info-delta.ro am descoperit ca ar fi vorba de lisita, chira si eventual pascaras albastru, desi mi se parea mai mare si mai zvelt decat acesta.

La intoarcerea spre mal am trecut din nou prin zona de pensiuni noi si scumpe ridicate de investitori de putin timp, cele inundate. Intr-adevar, nu erau turisti in ele, se vedea ca au fost inundate recent, desi nu mai era apa in curte. Din cate am inteles, cei de acolo nu sunt nascuti in Delta, ci au fost pacaliti probabil de agenti imobiliari sa cumpere teren in Delta, ca sa se faca mari investitori in turism. Tzeapa… care din pacate tot inspre turist se va varsa, fiindca vor cere preturi si mai mari ca sa isi recupereze investitia. Nu va zic ca se iau bani si ca sa te duca cu barca la pensiune cand ajungi in Delta.

Ziua (de duminica) a fost continuata cu un mic dejun sanatos si bogat (doar era pana in ora 9 cand ne intorsesem), odihna si pranz. Evident, pranzul a constat intr-un bors de peste (biban si stiuca, cu cartofi), care se mananca la modul:

• intai niste zeama (care-i separata cand se serveste, doar la preparare si pastrare e amestecata cu pestele), in care amesteci niste mujdei cu aspect de gelatina (sau de orez cu lapte, daca vreti), pe care-o mananci cu cartofi si/sau mamaliga.
• cand termini zeama, mai adaugi alta zeama pe care de data asta o mananci cu carne si toate cele, dar fara mujdei. Inca o chestie, am auzit ca capu’ la …stiuca este cea mai delicioasa parte de mancat din amalgamul asta.

Dupa borsul de peste, ce putea sa urmeze decat saramura?

Iar dupa saramura, o dupa-amiaza buna. De plecat acasa. Aveam 317 kilometri de facut, cel mai lung drum pe motor, cu pauze scurte. Intamplator, este chiar jumatate din distanta intre Bucuresti si Satu Mare, adica spre casa – deci era un test in urma caruia urma sa decid daca ma duc cu mobra acasa candva.

Legat de drumul din Murighiol spre Bucuresti am de precizat urmatoarele aspecte:

• am ales ruta Murighiol – Tulcea (nu prin Agighiol, desi e posibil iar drumul e impecabil, doar putin mai lung), Tulcea – Harsova – Slobozia – A2 – Bucuresti;
• per total este foarte bun, bine asfaltat si fara gropi (doar o zona scurta in lucru chiar inainte de Tulcea);
• Tulcea – Harsova este cel mai liber, bine asfaltat, si mistooo drum de #prinRomania. Vai de capu’ meu: vizibilitate, viteza, very radar-free, variatiuni (very long lines, very nice curves), venim si alta data, vrrrrr…
• In Harsova, daca esti in drum spre capitala, duminica te intalnesti cu cetatenii care vin de la mare pe aceasta varianta, incercand sa nu stea in ambuteiajele bine-cunoscute. Facand chestia asta, aglomereaza drumul Harsova – Bucuresti, si o fac la viteze nesimtite.
• La iesirea din Tandarei (unde se face ulei, by the way), dintr-o curte din ultima curba larga cineva a tras cu prastia (cred) cu o piatra sanatoasa. Catre mine. Si m-a nimerit in cap, in zona cefei, mai precis. S-a auzit tare de tot. Ocazie buna sa constat rezistenta dragului meu C3, care de-abia s-a zgariat. Piatra estimez ca avea un diametru de 3-4 cm. Radem glumim, dar incidentul putea sa ma duca in mormant, sa fi avut vreo 60 kmh cand s-a intamplat. Noroc ca am invatat cum e cu proactivitatea.
• Pe vremea asta deja il pierdusem demult pe un companion cunoscut in OMV Harsova, care nu doar ca era pe mobra altuia, noua si puternica, dar era slab echipat. Ne intelesesem ca mergem impreuna, dar cum compari 2 saptamani de experienta ale mele cu cei 8 ani ai lui? E imposibil. L-am plictisit, desi incet nu mergeam. Din cate-am apucat sa vad cand s-a decis sa ma abandoneze, cred ca il asteapta un viitor sumbru.
• Cei 100 km de autostrada m-au obosit din nou. Cu 100 kmh constanti, iarasi eram doar depasit in tromba de cei de pe banda 1 (99.5% din depasiri fiind neregulamentar executate), iar cand m-am postat de curiozitate pe banda 2 la 170 kmh, in cateva secunde eram somat sa fac loc fiindca tin lumea departe de familie. Familie precum cea din link, presupun.
• Timp realizat: 4 ore.

Marturisesc ca ma indoiesc de incercarea de a parcurge drumul Bucuresti – Satu Mare pe motocicleta intr-o singura zi. Deocamdata. Mai am de invatat. Ceva nu-i bine ori cu echiparea mobrei, ori cu echipamentul pe care-l purtam eu, ori cu utilizatorul: ma deranja prea tare vantul, turbulentele, ceva… Iar altceva nu-i bine deloc cu soferii patriei (a se citi “sunt scarbit”), perspectiva pe care din masina nu am remarcat-o atat de bine, desi ma deplasez cu aceleasi viteze decente.

Hai cu spor spre viitor, in care nu uitati sa includeti Delta Dunarii, dar si Dobrogea!

Ziua 1 prin Dobrogea

Ziua 2 prin Dobrogea

Din nefericire pentru toti cei potential interesati, n-am zabovit in Harsova ca sa cercetez obiectivele turistice din oras, voi avea ocazia sa documentez  locul in viitor intr-un cadru mai planificat. La recomandarea lui Catalin, gazda mea, am pornit pe DN22A spre Tulcea. El vroia sa o tin tot drept pana aproape de Tulcea, iar la Cataloi sa virez stanga pe DN229A spre Telita si nush ce manastire super faina cu un nume mai greu de retinut din prima, turcesc la origine (numele).

Problema e ca daca eu am alte planuri… le respect pe acelea. Initial planul era sa iau stanga pe DN222F imediat dupa Harsova, ca sa ma plimb pe langa Dunare in directia Ostrov – Peceneaga – Greci – Macin – Luncavita (asa cum indica Zvoneru’ care fusese in recunoastere in 2008). Numai ca …planurile Dunarii, spre deosebire de cele ale unei persoane fizice, sunt mai greu de trecut cu vederea. Ca sa scurtam povestea, planul asta a fost abandonat din motive de inundatii si consecintele acestora. Alta data.

Ramas cu soseaua 22A in fata, gandeam o alta varianta de iesire, fiindca mi se parea stupid sa ma laud ca explorez Dobrogea dar sa fac asta pe drumul principal din zona. Idee n-aveam eu:

• ce voi regreta ca parasesc acest drum pentru unul aparent pitoresc.
• ca acest drum va deveni a doua zi favoritul meu din Romania.

Si mergand eu asa aproape de Harsova, facui fotografia cu Rosie langa campul de floarea soarelui din postarea aferenta zilei anterioare. La cateva minute dupa aceea, ma trezesc cu un sarpe de 1.5 metri trecand strada mai ceva ca “noii pietoni” urbani, in sensul ca eu aveam peste 100 kmh. Mi-am zis ramas bun de la viata instantaneu, fiindca banuiam ca roata din fata va aluneca necontrolat si hasta la vista cu mine. Surprinzator, desi tin minte ca l-am calcat pe coada pe pietonul indisciplinat (din cauza omului, ca si-a tras drum in campul lui, evident!), n-am facut cunostinta cu stratul asfaltic si nici dansul cu lumea de-apoi, fiindca l-am vazut in oglinda retrovizoare parasind soseaua. Phew, Doamne!

Stati ca nu s-a terminat, fiindca in aceeasi zi am mai avut acelasi gen de intalnire cu vreo trei soparle (din care una parea ca vrea sa ne duelam care-i mai tare), un popandau, si doua insecte mari si urate. Toti am scapat cu bine. Iar apropo de acest subiect, marturisesc ca am uitat complet de sfatul citit pe undeva de a fi cu ochii in patru in apropiere de Tulcea dupa broaste testoase care trec strada cand ti-e lumea mai draga. N-am avut neplacerea sa o patesc, insa la cat de misto sunt drumurile de acolo (a se citi: la cat de repede poti, respectiv iti vine sa mergi), e maxim de periculos mai ales pentru cei pe mobre. Unde maxim inseamna ca vor aparea topic-uri noi pe forumul asta, de exemplu, sau in anumite rubrici din ziar.

Booon! Urmatoarea tentatie a fost sa schimb 22A cu 22D, si anume sa fug spre Horia – Luncavita direct prin Padurea Macinului. Aveam eu in cap recomandarea lui Zvoneru’ apropo de Luncavita, Isaccea si in general drumul 22 pe langa Dunare. Sa-i spunem noroc ca un localnic a zambit cand i-am spus de intentie si mi-a recomandat sa incerc peste cativa zeci de ani cand s-or asfalta hartoapele.

Of, of, ca se termina drumu’ asta si eu n-am explorat nimic! Gata, in Nicolae Balcescu am luat stanga pe DN229, directia Niculitel – (post)Isaccea. In Niculitel s-ar afla Manastirea Cocos, drumul parea ca duce prin padure deci un pic de aventura, iar un localnic dobitoc imi indica starea drumului ca fiind identica cu cel principal. Toate bune si frumoase pana in Alba, unde am oprit sa mananc corcoduse pe marginea strazii. De-acolo incepea dezastrul si injuraturile. Nu m-am putut abtine sa nu fotografiez iesirea din Valea Teilor, unde un mare semn indica “Drum Bun”, iar drumul de langa numai bun nu era. Ma rog, era parfum in comparatie cu ce urma. Dar sincer, nici pe jos nu m-as mai duce acolo, cred ca si cailor le este sila de drumul ala cand le cere stapanu sa il parcurga, e mai rau ca orice drum pietruit sau de tara. V-ati prins, am abandonat Niculitelul cu manastire cu tot, n-am oprit de ciuda. Merita mers totusi, daca se vine din nord din E87, ca-s maxim 5 kilometri. Din link pare foarte faina.

Iarasi ma simteam prea bine pe DN22/E87, ca am virat dreapta spre Telita, respectiv Posta si manastirea cu nume de neretinut. Mai ca am crezut ca se repeta istoria recenta, insa de pe mobra gropile de aici mi s-au parut evitabile, muuuuuult mai putine si pe distante mai scurte. In Telita am zarit biserica, si m-am gandit “wow, in sfarsit ceva mai …Dumnezeiesc de vazut!” Cand colo, era o ruina saracuta, cu niste incercari de consolidare de tot rasul (i.m.o.) si fara perspective pentru un viitor solid. In orice caz, subiect foarte bun pentru fotografii de ruine – daca pot spune asa.

Se pare ca pe undeva prin zona (3-4 km distanta) am trecut de Manastirea Saon, dar nu inteleg cum, fiindca ar fi vizibila din strada. As fi vrut sa vad macar paunii pe care ii creste obstea de acolo, cel putin. O sa intelegeti imediat de ce spun asta.

Imediat dupa Telita exista indicator clar spre Manastirea Celic Dere (numele neretinut, care in turca inseamna “Paraias de Otel”), aflata la 1km distanta. Ceva de vis, va zic. Cea mai frumoasa manastire din Dobrogea, pariez cu oricine desi nu le-am vazut pe celelalte. Cele 50 de maici au grija sa pastreze zona si cladirile impecabile, cu flori fain presarate peste tot, un drum de piatra perfect din parcare spre manastire, o moara de vant foarte frumoasa asezata parca strategic a.i. panorama zonei sa fie de exceptie. Chiar este! Atentie ca in jurul orei 12-13 (cand am fost eu), maicile iau pranzul si evident, nu se ocupa sa deschida biserica principala sau sa va dea explicatii. Am avut noroc sa fiu ultimul care a intrat acolo, insa n-am avut parte de discutii mai detaliate, ca sa am substanta mai multa sa scriu. Daca se intampla sa nu mai aveti apa cand sunteti acolo, ca oricum va oboseste urcarea spre biserica (mai ales pe cei fara conditie fizica), stati linistiti fiindca in curte gasiti un pahar si apa de izvor. Am aflat dupa plecare ca sunt multe de vazut si explorat in aceasta manastire, cititi link-ul de mai sus.

Infometat fiind la randul meu dupa atata munca de suspensie moto facuta cu manutele din dotare, pornesc cu spor spre Tulcea. Drumul este bun, judetean prin natura, insa fara gropi sau nervi. Din pacate pentru mine, la intrarea in Tulcea am dat de un indicator spre Murighiol, pe care l-am urmat din trei motive:

1. stiam ca gasesc civilizatie (casa si masa) acolo;
2. Petru Pacuraru mi-a spus ca pe acolo e drumul spre Delta pe care o cautam eu, respectiv Maliuc-ul indicat de dansul;
3. care era smecheria sa mananc in Tulcea, cand puteam astepta inca maxim o ora sa fiu trecut cu bacul, sa ma asez intr-o pensiune si sa infulec niste peste.

Drumul spre Murighiol se bifurca dupa o panta, relativ aproape dupa curba din Tulcea, camioanele fiind obligate sa vireze spre stanga, deci noi astia micii spre dreapta, nu-i asa? Raspuns: nu. Drumul din dreapta este asfaltat impecabil… numai ca duce spre sudul Deltei. Dupa vreo 20 kilometri ma prind eu ca oarice nu-i bine, si intreb un cetatean din Agighiol. Raspuns: “Ai luat o mare teapa, fraiere”, aratandu-mi degetul mare. “E in directia cealalta”.

Cale intoarsa facem, no problem. Noroc cu indicatia “inainte de niste blocuri” data de Petru, ca am gasit bacul cu care sa trec dincolo, spre Maliuc. Blocurile sunt P+2 (sau 3), in localitatea Nufarul (nu Vulturi, draga Petru). Zis si facut – 3 lei/motor, numai ca nimeni nu mi-a zis ca de acolo (Ilganii de Jos) pana la Maliuc mai sunt vreo 20 kilometri, iar acei kilometri sunt greu de facut si cand sunt uscati, daramite daca n-au apucat sa se uste dupa inundatii. Ok, nestiutor fiind, pornesc spre Maliuc pe malul drept al Bratului Sulina.

Numai ca drumul ce parea acceptabil, dupa cum se vede, a devenit cam prea offroad pentru stradala mea mobra, care in 3 minute arata ca dupa razboi. Si uite asa, trecu vreo ora de mers ca melcu prin hartoape, noroaie, gropane, denivelari, urme de tractor, si alte asemenea. Ba chiar a trebuit sa brazdez printr-o turma de vaci, de-mi era frica sa nu fie vreuna cu pasiune pentru culoarea rosu a mobrei din dotare. La Mila 29, unde sunt vacile, cine cunoaste stie ca eu ceream mila lui Dumnezeu. Drumul e mai rau decat pare in poza, pentru o motocicleta de sport touring. Posesoarea pensiunii de acolo mi-a transmis ca “daca imi doresc sa ajung la Maliuc, voi ajunge”. N-a precizat cu ce, iar eu m-am trezit dupa cel mai aiurea kilometru aditional ca trebuie sa fac cale intoarsa pe motiv de drum impracticabil de vehicule non-offroad. Si uite-asa, “piesa” care rula de vreo ora si ceva intra pe Repeat. Mare inspiratie am avut ca mi-am luat sistem audio in casca moto, fiindca fara radio pe drumul ala cred ca scriam pe blog de la nebuni.

Ilganii de Jos -> Nufarul. Foameee!!! Bineinteles, super pensiunea Steaua Apelor era deja plina, iar Stanca Dunarii carevasazica nu facea de mancare. Cred ca localnicilor nu le convenea ceva, fiindca realitatea pare cu totul alta. Teapa mea, a.i. singura si ultima optiune ramanea sa ma duc inspre Murighiol, sperand sa mai am si benzina pana in Mahmudia (chiar inainte de Murighiol), unde se poate cumpara.

La intrare in Mahmudia gasesc cateva masini cu bannere realizate manual indicand “Boat trips”, “Accommodation”. Ii ignor initial, crezand ca sunt teparii comunei care au iesit sa gaseasca fraierii speriati ca n-au unde sa se cazeze. Adica eu. Bag benzina (proasta si scumpa, aproximativ 10% in plus) si decid sa ii abordez pe “tepari”. Cand colo, era trupa de la Pensiunea 2 Sturioni impreuna cu localnicul Ciulec, posesorul unor barci. Cazare ieftina (comparativ cu preturile mai mari ca la Marriott de la alte pensiuni din Delta) la 35 RON/pat/noapte, pensiune completa la 60 RON/zi/persoana, iar cu barca… pret in curs de negociere viitoare.

Bine am facut ca am acceptat, desi imi era frica ca de banii aia ma vor duce in nush ce balarii pe care ei le numesc paturi. Cazarea e foarte decenta, casa si curtea faina dar mai au un pic de lucru, m-au lasat sa o spal pe Rosie de noroaie, au o mimoza in curte, iar mancarea buna dupa standardele mele. Vi-i recomand, au pe site toate detaliile.

Cand veni momentul sa negociem iesirea in Delta cu barca, au incercat sa imi vanda foarte bine de ce pretul indicat era cinstit, s.a.m.d. Mi-am vazut de negociere pana la punctul in care au zis ca ma duc pe gratis si dupa aceea sa ii platesc daca eu cred ca merita, cat vreau eu.

Tantarii. Am fugit de Delta pana saptamana trecuta exact pe motiv de tantari. Situatia insa nu o fost asa de nasoala cum o credeam. Din cele invatate si vazute, tantarii ataca cel mai rau seara intre 8.30 si 22.30. Cum am “scapat” de ei? Camera inchisa de pe la 7 seara, toata ziua in camera sa fie in priza un Raid, plase de tantari la geamuri, spray Off! de tantari pe partile expuse din corp, iar daca e musai sa fii afara pe terasa la o bere, nu strica sa fii imbracat bine. In rest, miscare din maini care nu poate sa fie decat sanatoasa.

La somn, ca dimineata la 3.30 se da trezirea.

Suparat am fost, Doamne, suparat,

Cand echipa Petrom a plecat.

#prinromania si prin Maramu’

Ca-mi veni si mie dor de duuu…

Daca nu stiati deja de proiectul Petrom “Redescopera Romania“, aflati ca imi place, desi pe alocuri redescopera o roata deja descoperita de altii (adica obiective turistice, sa zicem); era un lucru inevitabil, iar modul prin care au ales sa iasa in fata publicului cu acest proiect este unul chiar bine ales, pe o carare de putini calcata – dar care va duce la rezultate bune, estimez eu. Revenind, cand am vazut ca incep sa brazdeze Romania in lung si lat, iar pe mine nu m-au luat, am ajuns de-am compus versurile de mai sus. Imi doream sa fiu si eu acolo, iar singura cale disponibila era sa atasez caravanei lor propria masina sau propria motocicleta – cum a facut Roxana Farca de la LumeaMare. Cand au plecat prin Transilvania (zona cea mai misto per total, zic si eu), deja fierbeam ca nu s-a potrivit cu o plecare planificata spre casa, adica Satu Mare.

Si uite asa incepe povestea: m-am suit pe motor in aceeasi saptamana dar vineri la 6 seara, si am pornit spre estul Romaniei, cu gandul de a explora Dobrogea, eventual Delta Dunarii. N-am facut-o chiar cu ochii inchisi, ci mai intai l-am cetit pe Adrian (Zvoneru’) si m-am sfatuit cu Petru. Sunt genul care prefera sa invete in principal de la altii, sa nu inventeze roata daca ea exista.

A se retine un aspect minor: conduceam motocicleta “Rosie” (a se citi “Rozie”) de doua saptamani, aveam vreo 500 km experienta si nici o iesire in afara orasului.

Autostrada Soarelui (A2) mi s-a parut cel mai cumplit drum pe care l-am facut vreodata, din mai multe motive:

• e dreapta si plictisitoare, jur ca era sa adorm. Da, pe motocicleta!
• era vineri si s-a spart conducta de mers spre litoral, traficul era ca in centrul Bucurestiului dar la viteze mult peste cea legala;
• eu mergeam cu 110 kmh, a.i. numarul total al depasirilor efectuate a fost zero; eram depasit ca la balamuc!

Cum bine sfatuia Zvoneru‘, dupa podul de la Cernavoda am luat-o spre orasul cu acelasi nume (nu litoral), adica stanga. Dupa ce am inteles care e mersul drumurilor din localitate, am pornit spre nord, si anume Capidava. Fiind deja ora 20, ala a fost momentul cand am decis ca voi inopta la Harsova, sau mai devreme daca vad vreo pensiune in cale.

Drumul 223, Cernavoda-Saraiu, e bunicel si fara surprize neplacute in general. Deosebit de pitoresc nu as indrazni sa spun ca e, insa pentru un drum neprincipal intalneste asteptarile minime. In Capidava m-am luat dupa semnul de la intrare, care parea ca indica pozitia Cetatii Capidava spre dreapta, in varful unui deal. Dupa ce am urcat cu grija dealul, am gasit de fapt o casa in constructie si trei caini care incepusera urmarirea generala. Stati sa vedeti intoarcere de motocicleta in panta, urmata de coborare pe deal prin drum creat de apa de ploaie torentiala…

Cetatea Capidava era de fapt pe partea stanga, un pic mai incolo. Era pe inserate, locul parea inchis publicului, asa ca privirile mele s-au rezumat la ceea ce se vede din strada. Pentru ceva atat de vechi, cetatea e inca destul de …in picioare, daca e sa facem comparatii cu alte obiective similare din Romania. Trebuie sa ma documentez mai bine, eventual sa o vizitez pe timpul zilei.

Cand drumul 223 se intalneste cu drumul 2A (Harsova – Constanta), in dreptul unui han al carui nume imi scapa, am cotit stanga si am gonit spre Harsova. O mica paranteza: auzisem ca acest drum 2A ar fi raiul motociclistilor, idee pe care nu o confirm fiindca e plin de masini si camioane care gonesc si ele de zici ca e sfarsitul lumii, adica mi se pare periculos. Buun, in Harsova am facut o alimentatie sanatoasa motorului in benzinaria OMV de la intersectia DN2A cu DN22A, si am aflat de cele doua pensiuni de la cealalta intrare in oras. Am ajuns imediat, dar erau pline, asa ca mi-au ramas doua optiuni:

• Popasul Dunarea, vreo 5-10 km spre Gheorgheni
• Suna un prieten, sau mai exact m-a sunat un prieten din Harsova care ma urmarea pe Facebook.

Am fost primit foarte bine acasa la prietenul in cauza, cu sarmalute facute de mamaie, si un ceai bun. Ziua 1 se incheia astfel in Harsova, la o bere cu Catalin si prietenii sai. Ocazie cu care am constatat ca si Harsova are cetatenii standard ai fiecarui oras care se respecta, si anume:

• Pitzi la terase, in cautare de sau in …colaborare cu Feti Frumosi.
• Posesori de masini relativ scumpe care fac parada dus-intors in acelasi kilometru.
• Motociclisti cu pasagera care executa plimbarea descrisa anterior in acelasi stil.

In concluzie, aceasta prima zi a fost cea mai scurta si mai putin interesanta, poate datorita orei tarzii de plecare din Bucuresti, si a vitezei reduse cu care ma deplasam, incepator fiind. Va recomand sa cititi mai ales ziua 2 si ziua 3 (link-uri functionare azi mai tarziu).

Numai ca legea atractiei functioneaza, lucru pe care ieri mi l-a reamintit tanarul prieten Mihai Mafteianu. In noaptea de Revelion, am avut marea placere sa il ascult pe zeul artist Dumitru Farcas, intr-un recital care mi s-a parut senzational. Nu-s strain de el, ca doar am si in masina un CD cu cantecele sale, pe care il ascult cu regularitate. Pur si simplu omul asta e un tezaur in sine, pe care sper sa il mai avem printre noi cat mai mult timp.

M-am documentat putin in ceea ce il priveste, ca sa pot evidentia intr-un mod profesionist pe Internet prestatia sa, pe care am inregistrat-o si transmis-o in direct. Am gasit un interviu pe Wikipedia, care habar nu am din ce sursa provine (fiindca nu scrie), dar din care extrag cateva fragmente pe care sa vi le prezint. Mi se par foarte relevante in contextul unui nou an, in Romania anului 2010.

***

- Dvs. ati dus cintecul romanesc – si nu oricare cintec, ci cintecul care a fost cel mai frumos – pe toate meridianele. Pentru ca l-ati iubit si il iubiti atit de mult va intreb: ce semnifica pentru dvs. acest cintec?

Muzica este acel domeniu fara de care un popor ar fi mult mai sarac si lipsit de sens, de viata. Muzica universala, muzica simfonica – cea mai pretentioasa si cea mai grea, isi trage firul radacinii din folclorul acelor popoare pe care le reprezinta. La baza intregului altar muzical sta acea bogatie inestimabila care identifica viata, temperamentul, obiceiurile oamenilor tarii respective. Nu stiu prin ce miracol a ajuns Romania sa stapineasca cel mai bogat folclor din lume, fara nici o exagerare! Celulele motivice, care se impletesc intr-o linie melodica, sint extraordinare, sint mai complexe decit in oricare tara! Oricare! M-a preocupat acest lucru si l-am studiat. Si inca ceva: sint zonele folclorice, distincte intre ele: partea Lapusului, partea Maramuresului, Tara Oasului, Bihorul, sint muntenii, oltenii, moldovenii, dobrogenii: genuri, forme de exprimare diferite, in ritm si melodie. Sintem, asadar, o tara bogata si din acest punct de vedere; doar ca, as spune, prea putin tinem la aceasta avutie nationala. Cu Ansamblul „Martisorul” ne-am straduit sa aratam, pretutindeni in lume, bogatia spirituala a acestui popor. Si am adus trofee de peste tot: Discul de Aur, Colierul de Aur, Ciorchinele de Aur, medalii peste medalii, diplome; tot ce a fost de luat la festivaluri, noi am luat.

- In afara de taragot, in afara de muzica ati avut si alta… dragoste?

Da: dragostea de viata, dragostea de familie, dragostea nemarginita de tara.

- N-a existat niciodata ispita raminerii „dincolo”?

Niciodata! Sint, cred, printre putinii romani care au facut intregirea familiei aducind din America, nu ducind in America. Eu mi-am luat nevasta care a stat 13 ani in Statele Unite ale Americii, cetatean american de origine romana. I-am spus: „Domnisoara, America mea este pe strada Pavlov 35, acolo linga Chios, si este si un lac acolo. Acolo e America. Te rog foarte mult, fa bine si vino si vezi-o, iar daca o sa-ti placa, ramii”. Si asa s-a intimplat. A venit, i-a placut si a ramas aici. Am admirat tari frumoase ca Elvetia, Germania; mi-au placut, dar ca sa traiesc acolo…, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastra, nu-i lumea mea. Stiu ca oriunde ma duc, aici, e al meu tot. Ori in ce gradina intru, ori in ce biserica intru, tot e al meu. Aici e fiinta mea, aici e neamul meu, aici ma simt acasa. Daca esti intr-o alta lume, unde nimic nu e al tau, atunci nici tu nu mai esti al tau!

– Daca ar fi sa va imaginati un sfirsit de lume, cum l-ati imagina?

Tot ii aud, la televizor, pe oamenii de stiinta spunind ce se va intimpla cu Terra noastra peste nu stiu citi – sute sau mii de ani. Nu stiu. Stiu un singur lucru: ca as trai o stare de tristete si melancolie nesfirsita, fiindca sint obisnuit ca peste tot unde ma duc sa privesc oamenii, sa privesc viata, sa privesc natura care-ti ride astazi cu un ochi, miine-ti ride cu doi. Nu ma satur sa ma uit la… o frunza care creste, sa ma uit la o floare care tocmai se desface, la un mugur care tocmai plesneste, sa vad gizele cum zburda, sa vad cum reinvie natura. Nu stiu cum ar fi o lume fara toate acestea si nici nu vreau sa stiu. Stiu ca viata pe pamint este frumoasa. Pacat doar ca are si multe lacune, tot din pricina noastra, a oamenilor.

- Sinteti un om religios?

Da, sint un om religios, dar nu habotnic. Eu cint foarte frumoasa muzica bisericeasca si am avut multe concerte – in Elvetia, in Germania, in Austria, in Danemarca, in Norvegia – in biserici cu orga, am si niste discuri inregistrate in Elvetia impreuna cu Marcel Cellier. In biserica simt cum… trimit cintecul spre Dumnezeu. Parca si taragotul suna altfel in biserica. Nu sint un habotnic, nu, nicidecum. Am crescut insa in spiritul acesta de cinstire si de respect fata de biserica. Acolo, la biserica, oamenii parca stiu sa fie mai buni, mai prietenosi, mai curati, acolo stiu sa-si ceara iertare pentru cite fac, rele, pe pamintul acesta. Biserica e singurul loc in care, cred, te poti cai de relele pe care le faci in afara bisericii.

– Credeti in generatia tinara?

Da, cred.

- Credeti in posibilitatea, sau poate in sansa reintoarcerii acesteia spre… radacini?

Totul depinde de noi. Cum ii crestem, asa ii avem. In ceea ce ma priveste, sint optimist, sint increzator. Lucrurile se vor aseza, cu siguranta. Au fost atitea framintari, si sociale si politice! Pina la urma, insa, ne vom… maturiza si noi, si politic si economic si social. Nu tine o vesnicie nimic!