Suparat am fost, Doamne, suparat,

Cand echipa Petrom a plecat.

#prinromania si prin Maramu’

Ca-mi veni si mie dor de duuu…

Daca nu stiati deja de proiectul Petrom “Redescopera Romania“, aflati ca imi place, desi pe alocuri redescopera o roata deja descoperita de altii (adica obiective turistice, sa zicem); era un lucru inevitabil, iar modul prin care au ales sa iasa in fata publicului cu acest proiect este unul chiar bine ales, pe o carare de putini calcata – dar care va duce la rezultate bune, estimez eu. Revenind, cand am vazut ca incep sa brazdeze Romania in lung si lat, iar pe mine nu m-au luat, am ajuns de-am compus versurile de mai sus. Imi doream sa fiu si eu acolo, iar singura cale disponibila era sa atasez caravanei lor propria masina sau propria motocicleta – cum a facut Roxana Farca de la LumeaMare. Cand au plecat prin Transilvania (zona cea mai misto per total, zic si eu), deja fierbeam ca nu s-a potrivit cu o plecare planificata spre casa, adica Satu Mare.

Si uite asa incepe povestea: m-am suit pe motor in aceeasi saptamana dar vineri la 6 seara, si am pornit spre estul Romaniei, cu gandul de a explora Dobrogea, eventual Delta Dunarii. N-am facut-o chiar cu ochii inchisi, ci mai intai l-am cetit pe Adrian (Zvoneru’) si m-am sfatuit cu Petru. Sunt genul care prefera sa invete in principal de la altii, sa nu inventeze roata daca ea exista.

A se retine un aspect minor: conduceam motocicleta “Rosie” (a se citi “Rozie”) de doua saptamani, aveam vreo 500 km experienta si nici o iesire in afara orasului.

Autostrada Soarelui (A2) mi s-a parut cel mai cumplit drum pe care l-am facut vreodata, din mai multe motive:

• e dreapta si plictisitoare, jur ca era sa adorm. Da, pe motocicleta!
• era vineri si s-a spart conducta de mers spre litoral, traficul era ca in centrul Bucurestiului dar la viteze mult peste cea legala;
• eu mergeam cu 110 kmh, a.i. numarul total al depasirilor efectuate a fost zero; eram depasit ca la balamuc!

Cum bine sfatuia Zvoneru‘, dupa podul de la Cernavoda am luat-o spre orasul cu acelasi nume (nu litoral), adica stanga. Dupa ce am inteles care e mersul drumurilor din localitate, am pornit spre nord, si anume Capidava. Fiind deja ora 20, ala a fost momentul cand am decis ca voi inopta la Harsova, sau mai devreme daca vad vreo pensiune in cale.

Drumul 223, Cernavoda-Saraiu, e bunicel si fara surprize neplacute in general. Deosebit de pitoresc nu as indrazni sa spun ca e, insa pentru un drum neprincipal intalneste asteptarile minime. In Capidava m-am luat dupa semnul de la intrare, care parea ca indica pozitia Cetatii Capidava spre dreapta, in varful unui deal. Dupa ce am urcat cu grija dealul, am gasit de fapt o casa in constructie si trei caini care incepusera urmarirea generala. Stati sa vedeti intoarcere de motocicleta in panta, urmata de coborare pe deal prin drum creat de apa de ploaie torentiala…

Cetatea Capidava era de fapt pe partea stanga, un pic mai incolo. Era pe inserate, locul parea inchis publicului, asa ca privirile mele s-au rezumat la ceea ce se vede din strada. Pentru ceva atat de vechi, cetatea e inca destul de …in picioare, daca e sa facem comparatii cu alte obiective similare din Romania. Trebuie sa ma documentez mai bine, eventual sa o vizitez pe timpul zilei.

Cand drumul 223 se intalneste cu drumul 2A (Harsova – Constanta), in dreptul unui han al carui nume imi scapa, am cotit stanga si am gonit spre Harsova. O mica paranteza: auzisem ca acest drum 2A ar fi raiul motociclistilor, idee pe care nu o confirm fiindca e plin de masini si camioane care gonesc si ele de zici ca e sfarsitul lumii, adica mi se pare periculos. Buun, in Harsova am facut o alimentatie sanatoasa motorului in benzinaria OMV de la intersectia DN2A cu DN22A, si am aflat de cele doua pensiuni de la cealalta intrare in oras. Am ajuns imediat, dar erau pline, asa ca mi-au ramas doua optiuni:

• Popasul Dunarea, vreo 5-10 km spre Gheorgheni
• Suna un prieten, sau mai exact m-a sunat un prieten din Harsova care ma urmarea pe Facebook.

Am fost primit foarte bine acasa la prietenul in cauza, cu sarmalute facute de mamaie, si un ceai bun. Ziua 1 se incheia astfel in Harsova, la o bere cu Catalin si prietenii sai. Ocazie cu care am constatat ca si Harsova are cetatenii standard ai fiecarui oras care se respecta, si anume:

• Pitzi la terase, in cautare de sau in …colaborare cu Feti Frumosi.
• Posesori de masini relativ scumpe care fac parada dus-intors in acelasi kilometru.
• Motociclisti cu pasagera care executa plimbarea descrisa anterior in acelasi stil.

In concluzie, aceasta prima zi a fost cea mai scurta si mai putin interesanta, poate datorita orei tarzii de plecare din Bucuresti, si a vitezei reduse cu care ma deplasam, incepator fiind. Va recomand sa cititi mai ales ziua 2 si ziua 3 (link-uri functionare azi mai tarziu).

2008 povestit (partea profesionala)

Revelionul de rigoare l-am petrecut in Bucuresti, in compania a doua domnite twitteritze. Ghiciti cine? Pe atunci Twitter tocmai prindea avant in Romania, dar nu indeajuns; astazi e la nivelul pe care il doream eu atunci. Ma rog, inceputul de an m-a prins pe pozitia de angajat; declaratia asta o sa surprinda cativa dintre voi, cel putin. Am acceptat-o pentru ca se prevedea a fi o chestie tip antreprenorial, dar n-a durat prea mult pana cand am simtit ca nu are a face cu asta. Asadar, prin februarie am zis stop. Am ramas totusi consultant pentru aceeasi firma – chiar si in ziua de azi.

Tot in februarie m-am reapucat de business-ul meu de imobiliare, sub umbrela Sigheti.eu – brand sugerat de catre bunul meu prieten, Mihai Dragan. Din start am angajat un om, primul meu angajat (yay!), care a castigat bani deja in prima saptamana, si care lucreaza in continuare la mine; de notat ca eu am facut primii bani ca agent imobiliar nou pe piata dupa 5 luni, in conditiile in care criza nu era tocmai la poarta! Acum bomba: tot business-ul meu (imobiliar) s-a bazat si a crescut exclusiv prin Twitter – cel putin in primele 4-5 luni, pana cand au reinceput sa functioneze recomandarile si relatiile proprii. De notat ca nu am reusit performanta demna de case-study prin contul @imobiliare de pe Twitter, ci prin propriul @sigheti. O vreme indelungata am fost imobiliarul #1 de pe Twitter, cel mai recomandat. Din pacate, am esuat in a “face succes” 100%, dar sunt impacat ca n-a fost doar din cauza mea. Am mai spus-o, daca un client nu are incredere 100% in mine, e tare greu sa facem afaceri impreuna. Iar eu simt cand cineva doar lasa impresia ca imi da incredere.

Un mare proiect pe care l-am dus la bun sfarsit in 2008 a fost mutarea sediului celui mai mare client al meu in alta cladire de birouri. L-am facut atat pentru mine, cat si pentru ei – pentru ca vroiam sa stiu din perspectiva clientului, ce inseamna o mutare de birouri. Doar asta era nisa mea pe imobiliare, nu? Asadar, am:

• umblat dupa sedii, 
• colindat printre molozuri, 
• plimbat galerii de poze pe Internet, 
• organizat vizitele intregului actionariat, 
• negociat contractul de inchiriere (fara avocati), 
• organizat relatia chirias-proprietar,
• coordonat livrarea in timp util a spatiului,
• coordonat amenajarea spatiului de birouri cu TOT ce inseamna (propus compartimentari, gasit furnizori, ales solutia optima, negocieri, livrare s.a.m.d.),
• organizat mutarea,
• achizitionat toate echipamentele de birou necesare, avand in vederea triplarea spatiului disponibil,
• administrat compania (dupa aceea, pana astazi).

Deocamdata aceasta fapta buna m-a ajutat sa fiu un agent imobiliar sau un intreprinzator in domeniul imobiliar mai bun decat eram, dar in acelasi timp mi-a distrus afacerea pe imobiliare – in sensul ca am pierdut momentum-ul in care puteam face niste valuri mai semnificative, iar acum afacerea sa fie stabila. Clientul meu stia ca asa se va intampla, dracusorul de el. De ce? Pentru ca aveam atentia in alta parte, nu in afacerea mea. Si uite asa am intrat si in criza pe care am prevestit-o cu mai bine de-un an inainte. Ocupandu-ma prea putin de vanzari de apartamente (vechi), criza nu mi-a afectat afacerea in mod deosebit, dar ma afecteaza modul in care s-au schimbat oamenii intre timp. Am un gust amar apropo de asta, ceea ce m-a determinat sa redeschid ochii la alte oportunitati si pasiuni personale. Decizia in curand.

Concluzii

In 2008 am continuat sa cresc, sa ma dezvolt ca persoana – cum mi se intampla, de fapt, in fiecare an. Sunt foarte fericit ca pot afirma asta. Per total, cred ca e anul in care m-am maturizat cel mai mult, in care am inceput (in sfarsit!) sa vad lucrurile altfel, asa cum sunt ele, nu asa cum sper eu in calitatea mea de “satmarean de frunte” (cum ma caracterizeaza actorul Florin Piersic). Intre aspectele care m-au miscat in mod deosebit se numara urmatoarele:

Increderea. Eu aruncam cu incredere catre fiecare persoana pe care o cunosteam. Faza asta e pe cale de disparitie, sincer. In ziua de azi (si multi o sa ma contrazica, pe motiv ca “dintotdeauna”) singura persoana in care poti avea incredere e propria persoana. Prietenii buni ii poti numara pe degetele de la o mana, in cele mai multe cazuri. Ma pisca degetele sa va scriu toate povestioarele care m-au dus la concluzia asta, dar o sa rezist tentatiei. Prefer mai degraba sa creez postari specifice tzepelor pe care mi le-am tras.

Romania. Cine ma cunoaste stie cat de mult imi iubesc tara, si ce lobby puternic i-am facut peste hotare sau in mediile in care exista aceasta oportunitate. Dar in 2008 am inceput pentru prima data sa detest Bucurestiul. Am observat apoi ca si celelalte orase ii seamana izbitor; ce difera e proportia de oameni buni. Mi s-a acrit de rautatea oamenilor, de lipsa valorilor, de lipsa de respect, de lipsa de autoritate, de lipsa curateniei, de trafic, de aglomeratia din magazine, de poluare, de fum de tigara, de camioanele firmelor de constructii s.a. Cel mai nasol a fost cand oamenii cu care discut eu despre viata, oameni cu capul pe umeri, mi-au confirmat ca nu-s beat cand zic astea. 2008 a fost anul in care m-am gandit pentru prima data sa plec de aici, sa imi vad de treaba in conditii civilizate in alta tara, si sa revin cand lista lipsurilor se… amelioreaza. Ma rog, am ramas cu gandul deocamdata. Nu mor caii cand vor cainii, mai luptam.

Viata. Vad multi oameni tristi in Romania. Viata asta inseamna practic cativa zeci de ani, si merita traita facand ceea ce ne place. Pe bune. Nimeni nu merita munca sau atentia noastra, cu o exceptie: noi insine. Cu riscul de a promova clisee, trebuia sa scriu asta, ca s-o vad si eu mai des, fiindca am calcat pe langa uneori. Am invatat ca intotdeauna, ca sa ajungi la idealul asta de a face doar ce iti place, trebuie sa faci temporar si lucruri care nu iti plac.

Ohoo, era sa uit ceva de bine: mi-am luat vacanta mai mult de o luna in vara 2008, pe care am petrecut-o prin Romania, Cehia, si Germania. Lucru pe care il recomand tuturor, in special prietenilor care muncesc pe branci tot anul.

Aveti de comentat? De-abia astept sa aud parerile voastre.

1. Biletul pentru vagoanele de cuseta (cu unul din asta am avut tangente) se verifica la intrarea in vagon de catre conductorul acestuia.
2. Usile intre vagoane trebuie sa ramana deschise in timpul mersului.

Am cateva comentarii, ca altfel n-as fi deschis Wordpresu’.

Prima regula: a fost introdusa de conducerea reputatei institutii pentru a permite insotitorului de vagon sa elimine posibilitatea ca o persoana cu biletul emis gresit, sau fara bilet, sa intre in vagon. Pe scurt, eu numesc asta “deranjam majoritatea, ca sa salvam minoritatea”. Cat de des ati auzit dvs. sa se fi emis un bilet de calatorie gresit? E posibil, nu contest, dar sa fim seriosi, e o situatie rara si care suporta rezolvare, precum si prevenire in alt mod (cum ar fi rugamintea de a verifica biletul emis la momentul cumpararii). Am uitat: poate se vrea ca aceasta masura sa insufle un aer de transparenta apropo de tentativele conductorului de a se transforma in “nasul”. Pe mine nu m-au convins. Scurt pe doi: vii la tren/vagon, poate ajungi in ultima clipa, poate afara ploua ca dracu, poate ai biletul in fundul unui rucsac pe care oricum il desfaceai ca sa iti scoti sandwich-ul pana venea nenea sa verifice, DAR stai, trebuie sa dai socoteala cine esti si cu ce ocazie in tren. Pune bagajele pe jos, murdareste-le nitel, scotoceste buzunarele dupa bilet, si demonstreaza ca ai o treaba cu acel tren/vagon. D’oh, de parca te-ai duce spre el fara un scop, fara sa iti fi citit biletul de calatorie. Halal CFR!

A doua optimizare, necesara celor care poate s-au urcat in vagonul gresit deoarece pierdeau trenul, sau doritorilor de mancarica la restaurant, mi se pare de asemenea interesanta. Si ma astept sa fiu contestat pentru ca o pun intr-o astfel de lumina. Revenind, ideea e ca dau un ban, dar oricine trece pe langa locul in care eu dorm cu toate bunurile mele prin genti. E logic, nu? Conductorul motiveaza ca toate cabinele au acum incuietori care se deschid doar de catre ocupantii cusetei. Asa o fi, dar probabilitatea sa gasesti usi deschise, in spatele carora sa fie vreun uituc plin de bani, exista iar unora le zambeste.

Spor la optimizari, CFR! Sa stiti ca link catre site-ul companiei dvs. nu voi pune, pe motiv de optimizare trafic. Sa nu-mi pice serverul.