Promiteam acum o vreme, odata cu publicarea superbului articol (scuzati modestia!) despre lucrurile inutile pe care le tot (vrem sa le) cumparam, ca voi continua subiectul, a.i. sa putem avea o idee cat mai buna despre ce inseamna o viata echilibrata. Voi incerca asadar, in continuare, sa expun primele idei utile despre bani si cum sa ii privim. Mentionez ca inclusiv eu am invatat aceste idei din carti sau de la alte persoane, deci nu-mi apartine vreuna dintre ele, dar le consider usor de aplicat si realmente folositoare.

Stiti sentimentul ala, cand ai un vis mare (de exemplu, sa ai casa ta proprie, cu piscina, panorama spre ce vrei tu, decapotabila in garaj s.a.)  dar te intrebi cum si cand o sa ti-l poti permite? Daca esti angajat, gasesti tot mai dificil sa rezisti cu banii pe care ii castigi timp de 30 zile? Daca esti somer, simti cum te ia cu sperieti cand il vezi pe curier venind spre blocul tau? Iti vezi visele erodate de multimea de facturi care iti sosesc in cutia postala, luna de luna? Daca da, trebuie sa faci mai multi bani, cred ca esti de acord. Vestea proasta e ca inainte sa faci mai multi bani, trebuie sa iti rezolvi problemele actuale cu banii, sa iti platesti datoriile in primul rand.

Albert Camus, scriitorul francez, scria acum 80 ani ca “exista un fel de snobism spiritual care ii face pe oameni sa creada ca pot fi fericiti fara bani”. Margaret Thatcher, fost prim-ministru al Angliei, spunea ca “nimeni nu si-ar fi amintit de Bunul Samaritean daca acesta ar fi avut doar intentii. Avea si bani!”. Asadar, fie ca esti de acord sau nu, grijile pe care ni le facem cum sa obtinem, si cum sa cheltuim banii ne consuma o mare parte a zilei; uneori ne tin treji noptile.

Oamenii care au probleme financiare trebuie sa isi plateasca datoriile, sau macar sa aiba un plan in legatura cu plata lor. Dupa care pot trece la o alta etapa, la noi riscuri sau proiecte de afaceri. Hai sa fim sinceri, majoritatea oamenilor sunt varza la administrarea banilor. Pana si Statul e varza, e mai rau decat varza. Problema este de fapt foarte simpla: cheltuie mai mult decat castiga. Rezolvarea problemei insa, nu este simpla deloc. Cand esti la baza muntelui dupa o avalansa, ti se pare imposibil sa iti sapi un culoar de iesire.

Eu recunosc ca habar nu am de statisticile din Romania in legatura cu datoria medie a fiecarui roman, cate carti de credit are, s.a.m.d., insa sunt sigur ca daca as sti, m-ar intrista. Si pe voi v-ar intrista, fiindca discutam de sume totale colosale, pentru care se plateste dobanda faina, cel putin 20% pe an, daca e sa mentionez o cirfra. Iubim sa folosim plasticul cu numele nostru in relief. La centrele comerciale e criza, intr-adevar, de locuri de parcare. Solutia de iesire din aceasta criza nu este universala, si trebuie abordata personal, fiecare cu capraria lui, cetatean cu cetatean.

Primul pas este sa ne uitam la intrebarile de mai jos, si sa raspundem la ele (doar nu credeati ca scapati):

• Cate carduri de credit aveti?
• Ce datorie aveti pe fiecare din ele?
• Ati adunat toate sumele astea?
• Ce dobanzi platiti pentru ele, si ce penalitati datorati?
• Daca veniturile nu mai cresc, cat va va lua sa platiti aceste carduri, presupunand ca nu va mai atingeti de ele?
• Daca veniturile scad, sau mai rau, dispar, cum o sa platiti sumele acestea, sau macar dobanda pe ele?
• Va permiteti cu adevarat distractia de mai sus?

Cel mai nasol mi se pare faptul ca tinerii au devenit o piata tinta pentru banci, iar acestia isi fac usor descoperiri de cont (daca nu chiar credite de consum!) de 3x cat venitul pe care il au la un loc de munca cu zero siguranta de viitor, banii facandu-i praf pe haine la moda, pizza, distractii, cadouri pentru prietene, electronice si lista poate continua. Nu exista baza financiara pentru acest gen de consum, iar unii din acesti tineri vor avea in curand ceea ce americanii numesc bad credit record, adica, pe romaneste, in momentul cand vor dori sa isi cumpere o casa sau o masina, banca le va refuza aplicatia, considerandu-i incapabili de seriozitate in plata datoriilor. Cunosc cazuri reale, in Romania.

Deci, cum facem sa iesim de sub muntele de zapada de care mentionam mai devreme? Sunt patru pasi de baza, dar imi permit sa adaug un al cincilea, ghiciti voi care:

1. Ne platim datoriile pe care le avem acum;
2. Invatam sa impartim (si) cu altii;
3. Punem deoparte oricat de putin, luna de luna;
4. Punem limite stricte pe cheltuieli;
5. Invatam sa traim in aceste limite.

“Ceea ce trebuie sa invatam sa facem, invatam prin practica”, spunea Aristotel. Cel mai bun plan pentru plata datoriilor si punerea de ordine in finantele personale este acela pe care il vom descoperi fiecare, singuri, facand ceva in acest sens, orice!

Sper ca ideile de mai sus sa va fie de ajutor, dar va anunt de pe acum ca urmeaza articole noi legate de cei 5 pasi prezentati. Pe curand!

Am descoperit aceasta campanie pe Facebook, prin Juan Cajiao, fost presedinte AIESEC International (unde o succede pe romanca Gabriela Albescu!), chiar fost trainee AIESEC in Romania. Spunea el: “Ar trebui sa fie si un AIESECer acolo”.

Moment in care m-a lovit o chestie: in primul rand, se pare ca AIESEC nu este (inca) o voce puternica in UN, chiar daca este o organizatie foarte puternica in lume. Dar am realizat o diferenta majora intre AIESEC si JCI (Junior Chamber International). Cate organizatii din lumea asta ofera oportunitatea tinerilor sa mearga la Summit-ul UN, sa se intalneasca cu toti liderii lumii, sa vorbeasca cu ei – pe agenda – in fiecare an? Si oare de ce tocmai JCI??

Mda. Primul pas prin care poti intelege ce e cu JCI ar fi sa participi Conferinta Nationala JCI Romania.

Desi ma feresc ca blogul meu sa ajunga o adresa cunoscuta in domeniul prezentarii escrocheriilor care ne privesc pe la colturi, intamplarile fac de asa natura incat sa traiesc cate-o distractie din asta, una dupa alta. Si astfel nu ma pot abtine sa nu relatez respectivele aventuri. Hai sa va spun ultima petrecanie, pe care nu am gasit-o documentata in online-ul romanesc, si cred ca nici in televiziunea de la noi. Dar apropo de asta, va asist cu orice informatie.

Apar in viata mea niste clienti dubiosi la o casa monument istoric pe care o am de vanzare ca agent imobiliar. De ce dubiosi? Pentru ca sunt de culoare, tineri ca mine, grabiti sa cumpere fara un due-dilligence minimal, si cu bani multi la dispozitie pe care par sa ii arunce la gunoi, avand in vedere pretul piperat pe care il discutasem. In acel moment eram foarte tentat sa ii raportez autoritatilor de rigoare, fiindca tranzactiile imobiliare nu se fac chiar ca la piata. Dar am amanat momentul pentru ca parea incitant, pentru ca preferam sa aflu tot adevarul, decat sa stric prajitura inainte sa o punem pe foc, si pentru ca putea sa nu fie spalare de bani. Ce le puteau face autoritatile avand doar o informatie minimala? Ma rog, dupa cateva intalniri in care tot socializam si ma intreaba de mediul investitional de aici si perspectivele de viitor, ajungem la miezul problemei lor.

Ne intalnim (adica ii duc) la un apartament neutru in care sa imi arate ceva, “ca sa inteleg eu mai bine care ar fi cea mai buna asistenta pe care le-o pot da” cu “investitiile” lor. Acolo, in baie, scot din buzunar trei sticlute cu substante chimice (vezi Doamne, foarte secrete), si doua folii de aluminiu, din care una pare sa fie impachetata ca si cum ar avea cateva bancnote in ea.

Imi spuni ca banii lor ar fi mai degraba cash, dar si aia intr-o forma speciala care nu poate fi gasita la intrarea in tara. Practic, in staniolul ala erau niste bancnote in euro, cam negre, aparent arse/distruse, pe care se gasea un praf alb. Ce sa mai, aratau ca dracu; dar se vedea ca sunt euro! Ei ziceau ca bancile le pun in forma asta, a.i. sa previna utilizarea lor daca ar fi furati in timpul transportului cu blindatele, si ca foarte putine persoane stiu cum se reactiveaza acesti bani ca sa redevina euro, asa cum ii stim cu totii.

Incepe demonstratia. Ma intreaba daca am douazeci de euro la mine. Neavand, produce el o bancnota din buzunar. O uda cu o substanta rosiatica, dupa care o baga intre alte bancnote de aceeasi valoare in staniol. Impacheteaza treaba, si incepe sa o calce in picioare. Apoi o desface, uda combinatia de bancnote distruse cu alta substanta, iar o impacheteaza, si ma roaga pe mine sa o calc in picioare vreo 5 minute. Iar o desface, o mai uda cu a treia substanta, dupa care incepe sa frece cu vata peste bancnote. Incet, incet, acestea incep sa re-arate ca euro. Mentionez ca erau doua bancnote negre de reactivat, cu ajutorul uneia uzuale, prin niste procese care ar transfera nu stiu ce chimicale din cea buna spre cele inegrite, ca sa redevina bani buni. Cand se termina curatenia, le baga in apa sa se scurga chimicalele, dupa care le punem pe un corp de iluminat, si in cateva minute aveam 3x douazeci de euro, toate impecabile, cu serii diferite. Am ramas total mirat la faza asta, pentru ca oricum nu stiu cu ce se mananca producerea de bancnote, ce proprietati ar avea acestea, si pentru ca nu e stilul meu sa ma ocup de gainarii. Ca sa ma lamuresc, le spun sa imi dea fosta bancnota originala (acum secata de proprietatile chimice originale, yeah right), si una dintre cele reactivate – ca sa le duc undeva la verificare. Dovezi, nenicule.

Ii intreb daca au de gand sa produca toata suma pentru casa din bancnote de douazeci, si prin acest procedeu. Mi se spune ca sunt de fapt bancnote de cincisute, asta era doar sa inteleg eu cu ce se mananca. De parca mi-ar fi pasat, preferam sa nu stiu. Dar oricum… de ce ai avea teancuri de cincisute, si demonstrezi pe douazeci. Si aici intervine elementul care m-a alertat imediat ca e o mare teapa. Imi spun ca “asistenta mea” ar fi sa tot aduc bani in forma de cincisute euro, a.i. ei sa reactiveze cate o mie din fiecare de cincisute, iar eu sa imi iau cota parte din cele noi. Pai cum aveti voi bani, daca imi cereti mie??? Mai mult, cand ne despartim ma roaga sa le dau cateva sute de euro imprumut, ca sa plateasca persoana care le ascunde banii deactivati. C’mon!!

Nu am cotizat cu nimic, si m-am dus direct la un meeting cu domnul Google. In Romania n-am gasit informatii relevante despre negri care duplica bani, adica euro. Dar m-am gandit ca tepile n-au fost inventate in Romania, oricat de smecheri ne credem noi, asa ca la germani am gasit exact reteta de mai sus. Imaginati-va ca au existat creduli care le-au si dat mii de euro, dupa care s-au imprumutat cu zeci de mii, dupa care binevoitorii negri s-au evaporat, lasand credulii cu toate problemele din lume in cap.

Am mai avut o conversatie cu ei de atunci, in care le-am zis ca prefer sa nu ma amestec, afland despre ce e vorba de pe internet. Tot radeau la telefon si ma implorau sa ma intalnesc cu ei inca o data, cateva minute. Desigur.

Evident ca n-am mai verificat banii lor la o casa de schimb, fiindca acum mi-e foarte clar ca sunt reali iar toata demonstratia aia era o iluzie optica de impresionat, a.i. sa cazi in capcana. De asemenea, mi-e clar ca nu vor cumpara vreo casa, si ca nu e spalare de bani ci escrocherie. Ca in mailurile alea din Nigeria… motiv pentru care am impresia si ca nu e prima data cand se afla in Romania, cum pretind.

Faceam la sfarsitul saptamanii o mare curatenie prin camera mea, cu scopul de a-mi simplifica viata. Am mentionat treaba asta pe Twitter, ca sa vad cine “zambeste” la astfel de stimuli, si ce alte resurse as mai putea gasi – pentru a scrie un articol mai detaliat . Si uite ca dintr-un tweet in altul, am gasit via @ibz un articol de Paul Graham – un om special, sa zicem – care trateaza acelasi subiect, mai bine decat as putea sa o fac eu acum. Asadar, vi-l prezint mai jos, tradus de subsemnatul in limba romana.

Articolul original se numeste STUFF, si a fost scris in iulie 2007. Ca fapt divers, putea la fel de bine sa fi fost scris de Dragos Manac.

Am prea multe lucruri. Majoritatea oamenilor din America au prea multe lucruri. De fapt, cu cat oamenii sunt mai saraci, cu atat mai multe lucruri par sa aiba. Cu greu gasesti pe cineva atat de sarac incat sa nu-si permita o curte plina de masini vechi.

Nu a fost intotdeauna asa. Lucrurile obisnuiau sa fie rare si de valoare. Inca poti gasi dovezi cu privire la asta, daca le vei cauta. De exemplu, in casa mea din Cambridge, construita in 1876, dormitoarele nu au sifoniere. In zilele acelea, lucrurile oamenilor incapeau in cateva sertare. Chiar in urma cu cateva decenii, inca existau destul de putine lucruri. Cand ma uit la fotografii facute in anii 1970, sunt surprins cat de goale par sa fie casele. Cand eram copil aveam ceea ce credeam a fi o flota uriasa de masinute de jucarie, insa acea colectie ar pali astazi in fata arsenalului de jucarii pe care le au nepotii mei. Impreuna, toate Matchbox-urile si Corgi-urile mele ocupau cam o treime din suprafata patului. In camerele nepotilor, patul este singura suprafata libera de lucruri.

Lucrurile au devenit mult mai ieftine, dar atitudinea noastra fata de ele nu s-a schimbat in mod corespunzator. Supra-evaluam lucrurile.

Asta a fost o problema mare pentru mine cand nu aveam bani. Ma simteam sarac, iar lucrurile pareau atat de valoroase, incat instinctiv le-am acumulat. Prietenilor le ramaneau lucruri in urma cand isi mutau locuintele, sau vedeam ceva cand ma plimbam pe strazi in seara gunoaielor (aveti mare grija la orice gasesti a fi “numai bun”), sau gaseam ceva de cumparat in stare aproape noua pentru o zecime din pretul din magazin, la o vanzare de garaj. Si zbang, mai multe lucruri.

Stiti, aceste lucruri gratuite sau aproape gratuite nu erau ocazii, pentru ca valorau chiar mai putin decat costau. Majoritatea lucrurilor pe care le-am acumulat erau inutile, pentru ca nu aveam nevoie de ele.

Ce nu intelegeam era ca valoarea unei noi achizitii nu era diferenta intre pretul ei de magazin si cel pe care il plateam eu. Era valoarea pe care o producea pentru mine. Lucrurile au o lichiditate extrem de scazuta. Daca nu ai vreun plan sa vinzi acel lucru valoros pe care l-ai cumparat atat de ieftin, ce conteaza cat “valoreaza”? Singurul mod prin care o sa obtii vreo valoare din el e sa il folosesti. Iar daca nu ai vreo utilizare imediata pentru el, probabil ca nu vei avea niciodata.

Companiile care vand lucruri au cheltuit sume uriase invatandu-ne sa gandim ca lucrurile sunt inca valoroase. Insa am fi mai aproape de adevar daca am trata lucrurile ca fiind inutile.

De fapt, mai rau decat inutile, pentru ca odata ce ai acumulat o anumita cantitate de lucruri, ele incepsa te controleze pe tine, nu invers. Stiu un cuplu care nu s-a putut muta in orasul lor preferat pentru ca nu si-au putut permite o casa indeajuns de mare a.i. sa le incapa lucrurile. Casa lor nu era a lor, ci a lucrurilor lor.

Iar cu exceptia cazului in care esti o persoana extrem de organizata, o casa plina de lucruri poate fi foarte deprimanta. O camera dezordonata ingroapa spiritul unui om. Unul dintre motive, evident, este acela ca intr-o camera plina de lucruri exista mai putin loc pentru oameni. Dar se intampla si altceva. Eu cred ca oamenii isi scaneaza in mod constant mediul pentru a-si construi un model mental a ceea ce e in jurul lor. Iar cu cat e mai greu sa procesezi imaginea pe care o obtii, cu atat mai putina energie iti ramane pentru ganduri constiente. Practic, o camera dezordonata este literalmente obositoare.

[Asta ar putea explica de ce dezordinea nu pare sa ii deranjeze pe copii asa cum ii deranjeaza pe adulti. Copii nu percep atat de multa informatie. Ei isi construiesc o imagine mai generala a mediului care ii inconjoara, iar asta le consuma mai putina energie.]

Am realizat pentru prima data inutilitatea lucrurilor cand m-am mutat in Italia pentru un an. Tot ce mi-am luat cu mine a fost un rucsac mare plin cu lucruri. Restul lucrurilor le-am lasat in podul casei proprietarei mele, in SUA. Si stii ceva? Tot ce mi-a lipsit au fost cateva carti. Pana la sfarsitul anului, nici macar nu imi mai aminteam ce altceva am lasat in podul acela.

Si totusi, cand m-am intors acasa, n-am aruncat decat o cutie de lucruri din acel pod. Sa arunc un telefon cu rotita pentru apelare? S-ar putea sa am nevoie de el intr-o zi.

Cea mai dureroasa amintire pe care o am e nu aceea ca am acumulat toata gramada aia inutila de lucruri, ci aceea ca adesea cheltuiam bani de care aveam reala nevoie pe lucruri de care nu aveam nici o nevoie.

De ce faceam chestia asta? Pentru ca oamenilor a caror slujba este sa iti vanda lucruri sunt foarte, foarte buni in ceea ce fac. Un tanar de 25 ani n-are nici o sansa in fata companiilor carora le-au fost necesari ani ani de zile sa invete cum sa te faca sa cheltui bani pe lucruri. Iti fac experienta de cumparare atat de placuta incat “cumparaturile” devin o activitate din timpul liber.

Cum te protejezi de acesti oameni? Nu poate fi usor. Eu sunt o persoana cam sceptica, iar smecheriile lor au functionat in cazul meu foarte bine pe cand aveam vreo 30 de ani. Insa o chestie care s-ar putea sa functioneze este sa te intrebi, inainte de a cumpara orice: “Imi va face acest lucru viata mult mai buna decat e?”

O prietena de-a mea s-a vindecat singura de obiceiul de a-si cumpara haine prin faptul ca isi punea urmatoarea intrebare inainte de a cumpara orice: “Voi purta haina asta tot timpul?” Daca nu se putea auto-convinge ca obiectul pe care se gandea sa il achizitioneze ar deveni unul din cele pe care le va purta tot timpul, nu il cumpara. Cred ca asta poate functiona pentru orice fel de achizitie. Inainte sa cumperi ceva, intreaba-te: Voi folosi lucrul asta in mod constant? Sau e doar ceva dragut? Sau si mai rau, doar o ocazie buna?

Cele mai nasoale lucruri – in acest sens – sunt lucrurile pe care nu le prea folosesti pentru ca sunt prea bune. Nimic nu te controleaza mai mult decat lucrurile fragile. De exemplu, obiecte de portelan pe care le gasim in atat de multe case, si a caror calitate definitorie nu e faptul ca e o placere sa le folosesti, ci aceea ca trebuie sa ai mare grija sa nu le spargi.

Un alt mod prin care poti sa te abtii de la cumpararea lucrurilor este sa te gandesti la costul total al detinerii acestora. Pretul de cumparare e doar inceputul. Va trebui sa te gandesti la acel lucru timp de cativa ani – poate pentru tot restul vietii. Fiecare lucru pe care il detii iti ia din energie. Unele dau mai multa decat iau. Acelea sunt singurele lucruri pe care merita sa le tii.

Acum eu nu mai adun lucruri. Cu exceptia cartilor – dar cartile sunt altceva. Cartile sunt mai degraba un lichid decat obiecte individuale. Nu e o treaba tocmai convenabila sa detii cateva mii de carti, pe cand daca ai detine cateva mii de lucruri aiurea, ai deveni o vedeta locala. Deci in afara de carti, eu evit in mod activ lucrurile. Daca am chef sa cheltui bani pe ceva acolo, prefer serviciile in defavoarea lucrurilor in orice clipa.

Nu pretind toate acestea pentru ca am obtinut nu stiu ce detasare de tip Zen fata de lucrurile materiale. Eu vorbesc despre ceva mult mai lumesc. S-a produs o schimbare istorica, iar eu am realizat acest fapt. Lucrurile obisnuiau sa fie valoroase, iar acum nu mai sunt.

In tarile industrializate, acelasi fenomen s-a produs in cazul alimentelor, la mijlocul secolului al XX-lea. Pe masura ce alimentele au devenit mai ieftine (sau noi mai bogati; diferenta e insesizabila), a manca prea mult a devenit un pericol mai mare decat a manca prea putin. Noi am ajuns la stadiul asta cu lucrurile. Pentru majoritatea oamenilor, bogati sau saraci, lucrurile au devenit o povara.

Vestea buna e, daca tu cari acum o povara fara sa iti dai seama, viata ta ar putea deveni mai buna decat iti realizezi. Imagineaza-ti pentru o secunda cum ar fi daca te-ai plimba pe jos timp de cativa ani cu greutati atasate la genunchi… pe care sa le dai jos brusc.

Va urma, fiindca eu cred ca ne regasim prea bine in povestea de mai sus.

Lire en Francais – Leer en Espanol – Leggere in Italiano

Tineri Antreprenori este un proiect realizat de JCI Romania. Proiectul a fost pornit anul trecut de Tudor Maxim, de la Elevate. Sincer sa fiu, eu am crezut in proiect mai mult decat Bobby, dar n-am avut in prioritati sa ma implic, oricat a tras Tudor de mine. Si pentru ca oricine e “inlocuibil”, Tudor a reusit sa faca ceva foarte bun si cred ca toti cei care au fost implicati au avut o experienta foarte misto, care merita incercata.

Tineriantreprenori.ro, primul program de mentorat pentru viitori antreprenori

Junior Chamber International Bucuresti, filiala locala a celei mai importante organizatii mondiale de tineri antreprenori si tineri manageri (www.jci.cc), pregsteste în luna mai 2009, cea de-a doua editie a programului de mentorat pentru viitori antreprenori.

Proiectul se adreseaza tinerilor, absolventi de liceu sau de facultate, cu vârste între 18 si 35 de ani, ce au în plan înfiintarea unei firme în maximum 6 luni de la participarea la program sau care au înfiintat o firma cu maximum 6 luni de activitate pâna la data începerii programului.

Fiecare participant va avea un mentor personal cu care va petrece patru saptamâni la biroul acestuia din urma. Mentorii sunt tineri antreprenori care au înfiintat în ultimii ani start-upuri de succes în diverse domenii. Lista completa a acestora poate fi gasita la: www.tineriantreprenori.ro/mentori

Cititi tot comunicatul aici si mergeti sa va inscrieti.

In primul rand, eu l-am folosit in directia Otopeni – Gara de Nord Bucuresti, nu si invers. Dupa Paste, cand m-am intors in Bucuresti cu avionul, dis de dimineata, am hotarat sa fiu altfel decat ceilalti pasageri – in mare parte tineri din categoria “corporate”. Si anume, mi-am propus sa iau trenul spre Bucuresti. Ei, corporates, nu au luat trenul fiindca e evident ca durata calatoriei este ceva mai lunga, si trebuiau sa ajunga la 9.00-9.30 la servici.

Sistemul functioneaza in felul urmator:

• verifici tabelul de plecari, care sunt din ora in ora, si cumperi biletul cu 6 RON.
• astepti sa se dea drumul la imbarcarea in autocar, un exemplar turcesc inchiriat de la Filaret, de altfel un vehicul chiar misto, in care iti poti depozita in cala bagajele la apasarea unui buton, elegant.
• faci transferul spre gara de unde vei lua trenul, pe DN1 in directia Ploiesti, in maxim 5 minute de la aeroport – vezi poza.
• Ajungi la …halta respectiva, in care daca esti la costum regreti ca te afli. Unde cobori este pamant si praf, apoi urci o panta spre linia de tren, ca sa ajungi intr-un spatiu fara adapost, in care te sufla vantul de nu ai mai vazut asa ceva. In cazul meu, era trecut de ora 10.00 dimineata, si era un frig crancen.
• Vine intr-un final trenul, o Sageata Albastra cu regim de Personal. Intre plecarea de la Otopeni si urcarea in tren sunt aproximativ 30 minute, foarte mult timp pierdut degeaba, in frig.
• Sa te urci in tren e o provocare, deoarece distanta dintre peron si tren este de minim 50 cm (de gol absolut), asadar cei in varsta, cu disabilitati sau cu bagaje mari au parte de un inconvenient in plus.
• Prima parte a drumuui este chiar frumoasa si pitoreasca, sa ii zic asa. Pe tot parcursul calatoriei sunt restrictii de viteza.
• Trenul opreste in Mogosoaia, locatie in care mai urca vreo cativa cetateni ai localitatii respective (if you catch my drift).
• Tiptil, tiptil, strecurandu-se printre tot felul de betoane si mizerii, trenul ajunge in Gara de Nord la linia 13, la aproximativ 60 minute dupa ce te-ai urcat in autocarul de la aeroport.

Alte constatari

1. durata totala a calatoriei mele de la aeroport pana in zona Obor a fost de 150 minute, la un cost de 8.5 RON, fiindca am luat metroul de la Gara spre Obor. Din punct de vedere costuri, e cea mai ieftina varianta, dar vine cu cateva minusuri (enumerate printre randurile de mai sus), ceea ce e normal in orice caz similar. Nu exista ieftin si exceptional, dar ieftin si bun exista.
2. Popularitatea serviciului nu este tocmai stralucitoare. In cursa pe care eu am efectuat-o am fost 2 clienti! Mi s-a spus din mai multe surse ca in general sunt doar o mana de oameni in fiecare directie, dar cand am sosit in Bucuresti, asteptau vreo 40 oameni sa se urce, pentru calatoria in directia opusa.
3. Per total, am ajuns la servici la aproximativ 2 ore dupa domnii si domnisoarele corporate, am reusit sa imi fac tot programul zilei, asadar graba tipica de a ajunge repede-repede la servici mi se pare nejustificata, in anumite circumstante.
4. Autobuzul 783 vine mult mai des la aeroport, costa aproximativ la fel ca si trenul dar ajunge in maxim 40 minute la Piata Victoriei – locatie oarecum echivalenta ca distanta cu Gara de Nord. Se poate sa fie ceva mai aglomerat, dar nu contati pe asta.
5. Autobuzul 780 vine si el des la aeroport, merge catre Gara de Nord (si tot asa), nu stiu cat costa, dar are aceleasi coordonate de plecare si sosire ca si trenul, in maxim 45 de minute, estimez eu.
6. Masina sau taxiul costa cel mai mult, si ajunge la Piata Victoriei, sa zicem, tot in vreo 30-40 minute.

Trageti concluziile singuri. Eu zic ca trenul asta e o optiune rezonabila, si ca nu e influentat de eventuale evenimente de pe DN1, care va pot incurca socotelile. Eu o sa il mai folosesc, dar nu foarte des.

Suntem personalitati diferite. Suntem in business-uri diferite. Ne plac lucruri diferite. Ne plac femei diferite. Ok, suntem membri intr-o organizatie de tineri, aceeasi. Dar in rest, e o comparatie intre mere si pere. 

E Sigheti mai tare decat Gavriliu pe Twitter? Nu stiu ce sa zic. Eu cred ca da, insa doar prin prisma faptului ca:

• are cont pe Twitter mult inaintea lui Ciprian
• are mult mai multe tweet-uri
• urmareste ceva mai multi oameni, rezulta:
• are mai multi “followeri”

In rest, eu consider ca Ciprian ma poate depasi in razboiul pe care l-a creat chiar in secunda a doua. So what?

Atat eu cat si Ciprian suntem niste tineri misto, pe care te poti baza in ceea ce fac, cu care poti sa construiesti ceva, de la care poti invata ceva. Si viceversa, ei de la tine. Problema e ca fiecare are felia lui de prajitura, care nu se intersecteaza in mod direct cu a celuilalt. De la fiecare din ei culegi ceea ce seamana, asta daca te intereseaza fructul lui. Nu va ganditi la prostii, ok?

Are rost un astfel de razboi intre mine si Ciprian? 

Nu – my 2 cents.

Are rost un astfel de razboi intre Florin si Emi, sau intre Bobby si Manafu?

Da – ei o fac pentru distractie, pentru interactivitate, pentru succes, s.a.m.d.

• tineri
• antreprenori
• antreprenor-wannabes.

Eu o sa remarc doar o chestie din el. Motto-ul meu personal, pe care l-am transferat (si) afacerii mele, este “I don’t give up, I give my best“, pe care l-am adoptat din filozofia lui Michael Jordan, in urma vizionarii unui filmuletz IMAX despre acesta.  Calacanis explica treaba asta cu cuvintele de mai jos, familiare de altfel, dar atat de original scrise:

If you fail, then by definition you have tried. But if you give up, you didn’t.

Hai cu spor spre viitor!