Faceam la sfarsitul saptamanii o mare curatenie prin camera mea, cu scopul de a-mi simplifica viata. Am mentionat treaba asta pe Twitter, ca sa vad cine “zambeste” la astfel de stimuli, si ce alte resurse as mai putea gasi – pentru a scrie un articol mai detaliat . Si uite ca dintr-un tweet in altul, am gasit via @ibz un articol de Paul Graham – un om special, sa zicem – care trateaza acelasi subiect, mai bine decat as putea sa o fac eu acum. Asadar, vi-l prezint mai jos, tradus de subsemnatul in limba romana.

Articolul original se numeste STUFF, si a fost scris in iulie 2007. Ca fapt divers, putea la fel de bine sa fi fost scris de Dragos Manac.

Am prea multe lucruri. Majoritatea oamenilor din America au prea multe lucruri. De fapt, cu cat oamenii sunt mai saraci, cu atat mai multe lucruri par sa aiba. Cu greu gasesti pe cineva atat de sarac incat sa nu-si permita o curte plina de masini vechi.

Nu a fost intotdeauna asa. Lucrurile obisnuiau sa fie rare si de valoare. Inca poti gasi dovezi cu privire la asta, daca le vei cauta. De exemplu, in casa mea din Cambridge, construita in 1876, dormitoarele nu au sifoniere. In zilele acelea, lucrurile oamenilor incapeau in cateva sertare. Chiar in urma cu cateva decenii, inca existau destul de putine lucruri. Cand ma uit la fotografii facute in anii 1970, sunt surprins cat de goale par sa fie casele. Cand eram copil aveam ceea ce credeam a fi o flota uriasa de masinute de jucarie, insa acea colectie ar pali astazi in fata arsenalului de jucarii pe care le au nepotii mei. Impreuna, toate Matchbox-urile si Corgi-urile mele ocupau cam o treime din suprafata patului. In camerele nepotilor, patul este singura suprafata libera de lucruri.

Lucrurile au devenit mult mai ieftine, dar atitudinea noastra fata de ele nu s-a schimbat in mod corespunzator. Supra-evaluam lucrurile.

Asta a fost o problema mare pentru mine cand nu aveam bani. Ma simteam sarac, iar lucrurile pareau atat de valoroase, incat instinctiv le-am acumulat. Prietenilor le ramaneau lucruri in urma cand isi mutau locuintele, sau vedeam ceva cand ma plimbam pe strazi in seara gunoaielor (aveti mare grija la orice gasesti a fi “numai bun”), sau gaseam ceva de cumparat in stare aproape noua pentru o zecime din pretul din magazin, la o vanzare de garaj. Si zbang, mai multe lucruri.

Stiti, aceste lucruri gratuite sau aproape gratuite nu erau ocazii, pentru ca valorau chiar mai putin decat costau. Majoritatea lucrurilor pe care le-am acumulat erau inutile, pentru ca nu aveam nevoie de ele.

Ce nu intelegeam era ca valoarea unei noi achizitii nu era diferenta intre pretul ei de magazin si cel pe care il plateam eu. Era valoarea pe care o producea pentru mine. Lucrurile au o lichiditate extrem de scazuta. Daca nu ai vreun plan sa vinzi acel lucru valoros pe care l-ai cumparat atat de ieftin, ce conteaza cat “valoreaza”? Singurul mod prin care o sa obtii vreo valoare din el e sa il folosesti. Iar daca nu ai vreo utilizare imediata pentru el, probabil ca nu vei avea niciodata.

Companiile care vand lucruri au cheltuit sume uriase invatandu-ne sa gandim ca lucrurile sunt inca valoroase. Insa am fi mai aproape de adevar daca am trata lucrurile ca fiind inutile.

De fapt, mai rau decat inutile, pentru ca odata ce ai acumulat o anumita cantitate de lucruri, ele incepsa te controleze pe tine, nu invers. Stiu un cuplu care nu s-a putut muta in orasul lor preferat pentru ca nu si-au putut permite o casa indeajuns de mare a.i. sa le incapa lucrurile. Casa lor nu era a lor, ci a lucrurilor lor.

Iar cu exceptia cazului in care esti o persoana extrem de organizata, o casa plina de lucruri poate fi foarte deprimanta. O camera dezordonata ingroapa spiritul unui om. Unul dintre motive, evident, este acela ca intr-o camera plina de lucruri exista mai putin loc pentru oameni. Dar se intampla si altceva. Eu cred ca oamenii isi scaneaza in mod constant mediul pentru a-si construi un model mental a ceea ce e in jurul lor. Iar cu cat e mai greu sa procesezi imaginea pe care o obtii, cu atat mai putina energie iti ramane pentru ganduri constiente. Practic, o camera dezordonata este literalmente obositoare.

[Asta ar putea explica de ce dezordinea nu pare sa ii deranjeze pe copii asa cum ii deranjeaza pe adulti. Copii nu percep atat de multa informatie. Ei isi construiesc o imagine mai generala a mediului care ii inconjoara, iar asta le consuma mai putina energie.]

Am realizat pentru prima data inutilitatea lucrurilor cand m-am mutat in Italia pentru un an. Tot ce mi-am luat cu mine a fost un rucsac mare plin cu lucruri. Restul lucrurilor le-am lasat in podul casei proprietarei mele, in SUA. Si stii ceva? Tot ce mi-a lipsit au fost cateva carti. Pana la sfarsitul anului, nici macar nu imi mai aminteam ce altceva am lasat in podul acela.

Si totusi, cand m-am intors acasa, n-am aruncat decat o cutie de lucruri din acel pod. Sa arunc un telefon cu rotita pentru apelare? S-ar putea sa am nevoie de el intr-o zi.

Cea mai dureroasa amintire pe care o am e nu aceea ca am acumulat toata gramada aia inutila de lucruri, ci aceea ca adesea cheltuiam bani de care aveam reala nevoie pe lucruri de care nu aveam nici o nevoie.

De ce faceam chestia asta? Pentru ca oamenilor a caror slujba este sa iti vanda lucruri sunt foarte, foarte buni in ceea ce fac. Un tanar de 25 ani n-are nici o sansa in fata companiilor carora le-au fost necesari ani ani de zile sa invete cum sa te faca sa cheltui bani pe lucruri. Iti fac experienta de cumparare atat de placuta incat “cumparaturile” devin o activitate din timpul liber.

Cum te protejezi de acesti oameni? Nu poate fi usor. Eu sunt o persoana cam sceptica, iar smecheriile lor au functionat in cazul meu foarte bine pe cand aveam vreo 30 de ani. Insa o chestie care s-ar putea sa functioneze este sa te intrebi, inainte de a cumpara orice: “Imi va face acest lucru viata mult mai buna decat e?”

O prietena de-a mea s-a vindecat singura de obiceiul de a-si cumpara haine prin faptul ca isi punea urmatoarea intrebare inainte de a cumpara orice: “Voi purta haina asta tot timpul?” Daca nu se putea auto-convinge ca obiectul pe care se gandea sa il achizitioneze ar deveni unul din cele pe care le va purta tot timpul, nu il cumpara. Cred ca asta poate functiona pentru orice fel de achizitie. Inainte sa cumperi ceva, intreaba-te: Voi folosi lucrul asta in mod constant? Sau e doar ceva dragut? Sau si mai rau, doar o ocazie buna?

Cele mai nasoale lucruri – in acest sens – sunt lucrurile pe care nu le prea folosesti pentru ca sunt prea bune. Nimic nu te controleaza mai mult decat lucrurile fragile. De exemplu, obiecte de portelan pe care le gasim in atat de multe case, si a caror calitate definitorie nu e faptul ca e o placere sa le folosesti, ci aceea ca trebuie sa ai mare grija sa nu le spargi.

Un alt mod prin care poti sa te abtii de la cumpararea lucrurilor este sa te gandesti la costul total al detinerii acestora. Pretul de cumparare e doar inceputul. Va trebui sa te gandesti la acel lucru timp de cativa ani – poate pentru tot restul vietii. Fiecare lucru pe care il detii iti ia din energie. Unele dau mai multa decat iau. Acelea sunt singurele lucruri pe care merita sa le tii.

Acum eu nu mai adun lucruri. Cu exceptia cartilor – dar cartile sunt altceva. Cartile sunt mai degraba un lichid decat obiecte individuale. Nu e o treaba tocmai convenabila sa detii cateva mii de carti, pe cand daca ai detine cateva mii de lucruri aiurea, ai deveni o vedeta locala. Deci in afara de carti, eu evit in mod activ lucrurile. Daca am chef sa cheltui bani pe ceva acolo, prefer serviciile in defavoarea lucrurilor in orice clipa.

Nu pretind toate acestea pentru ca am obtinut nu stiu ce detasare de tip Zen fata de lucrurile materiale. Eu vorbesc despre ceva mult mai lumesc. S-a produs o schimbare istorica, iar eu am realizat acest fapt. Lucrurile obisnuiau sa fie valoroase, iar acum nu mai sunt.

In tarile industrializate, acelasi fenomen s-a produs in cazul alimentelor, la mijlocul secolului al XX-lea. Pe masura ce alimentele au devenit mai ieftine (sau noi mai bogati; diferenta e insesizabila), a manca prea mult a devenit un pericol mai mare decat a manca prea putin. Noi am ajuns la stadiul asta cu lucrurile. Pentru majoritatea oamenilor, bogati sau saraci, lucrurile au devenit o povara.

Vestea buna e, daca tu cari acum o povara fara sa iti dai seama, viata ta ar putea deveni mai buna decat iti realizezi. Imagineaza-ti pentru o secunda cum ar fi daca te-ai plimba pe jos timp de cativa ani cu greutati atasate la genunchi… pe care sa le dai jos brusc.

Va urma, fiindca eu cred ca ne regasim prea bine in povestea de mai sus.

Lire en Francais – Leer en Espanol – Leggere in Italiano

Stiti aproape toti ca in domeniul imobiliar eu m-am ocupat in principal de inchirieri, mai specific birouri. Actualmente sunt in schimbari. Revenind… In general, aici ne referim la birouri de apartament (cele superioare dpdv calitativ si spatiu), in vile sau cladiri de birouri propriu-zise. In toate cazurile, eu am fost cel care oferea consultanta in ceea ce priveste contractul. Dar cel putin o data in fiecare caz, mentionam importanta consultarii unui avocat, cu atat mai mult daca erau in joc sume importante. Am invatat asta la HIRSH. Totusi, clientii mei s-au facut ca nu ma aud, iar acum am ajuns sa vad clar de ce au facut rau ca nu m-au ascultat. Ei doar m-au auzit.

Eu cred ca pot exista doua tipuri de contracte de inchiriere intre parti:

• unele simple, fara detalii specifice pentru fiecare eveniment care s-ar putea intampla, exprimate pe 1-2 pagini. In cazul lor, partile semnatare beneficiaza de incredere reciproca, semnarea in sine fiind doar de dragul oficializarii si a platii impozitelor. Exista si exceptii, destul de multe, in care se semneaza contracte simple cu un scop “win-lose” nedeclarat, in functie de interesele partii care vrea sa castige ceva in viitor.
• cele complexe, peste 10 pagini, cateodata chiar peste 25 pagini. Cu astea lucreaza marile companii, fie ele in calitate de proprietari, sau chiriasi. Vor sa fie protejati pentru o sumedenie de situatii posibile, sau o institutie gen banca finantatoare le cere asta, din acelasi scop. Bancile au regula aceea, Three Ways Out. Si acest tip de contract poate fi propus cu un scop “win-lose” de catre una dintre parti. Am vazut multe cazuri de contracte pur si simplu negative; asta inseamna ca sunt facute sa te prinda dupa colt si sa iti traga un sut in fund.

In postari viitoare voi pune in lumina diverse smecherii contractuale, ca sa intelegeti mai bine despre ce vorbesc, si ca sa deveniti mai ageri. Dar ce e important de retinut este ca merita sa platiti cateva miute de euro (poate doar cateva sute, depinde) unui avocat cu experienta in imobiliare, pentru a sti exact ceea ce semnati. Altfel, veti ajunge sa fiti buni de plata, iar aici ma refer la sume e-n-o-r-m-e care vor proveni din te miri ce chichita, pe care tu nici n-o visai cand ai citit contractul. Treaba se aplica la fel de bine si in cazul contractelor de vanzare-cumparare. “Si altele” [voi posta curand ceva legat de ghilimelele astea].

Un astfel de avocat, de care am auzit de demult din multiple surse, si de ale carui servicii am inceput sa ma folosesc este Sergiu Rosca.Recomandarea asta nu o fac fiindca m-am inteles cu el, ci fiindca vreau sa vin si cu solutii, nu doar cu expunerea de probleme. Dl. Av. Rosca habar nu are ca scriu despre el, insa cineva ii va spune.

1. Esti in target-ul tzeparului daca si numai daca detii sau ai avut de vanzare o masina, pe autovit.ro, estimez eu.
2. Te suna un individ care dupa voce pare a avea in jur de 40 ani. De fapt, nu te suna. Iti da beep-uri foarte scurte. Numarul lui de mobil este 0723037416.
3. Il suni inapoi, lucru aproape garantat. El nu cheltuie un cent. Numarul pun pariu ca este o cartela reincarcabila.
4. Iti spune ca are numarul tau de la [scrie un nume aici]; n-are nici o importanta, totul e la nimereala. Aparent, ce bine ca ai o masina de vanzare, chiar iti stie modelul, dar nu asta il intereseaza. Are o intrebare pentru tine.
5. Te intreaba ca si cum s-ar ascunde sa nu il auda altii, daca vrei sa cumperi benzina sau motorina mai ieftina, cu 2.5 RON/litru. Tu raspunzi afirmativ, aproape sigur.
6. Iti explica procedura: vii pe la Regia de Ape in Crangasi, te intalnesti cu el, iti da bonurile, nu iti ia nici un ban. Totul pe premiza ca ii vei plati dupa ce bagi benzina, sa te convingi ca e pe bune. Cum nu o vei face, avand in vedere ca vrei si alta data?
7. Aranjeaza el discutia a.i. chiar inainte sa pornesti spre el, sa iti spuna ca a fost ocupat, ca n-a avut timp sa cumpere o cartela reincarcabila de 10 EUR pentru sotia lui, si te roaga sa ii cumperi tu, urmand sa va decontati cu bonurile. “Scadem din valoarea bonurilor pe care vi le dau”.

Continuarea povestii eu n-am mai trait-o, fiindca in momentul ala am dat un search pe Google dupa acel numar de mobil, unde am gasit un forum in care cineva il desconspira la fel cum o fac eu aici.

• Credeti ca bonurile omului sunt pe bune? Eu nu.
• Dar daca sunt date in consemn, iar cand te duci sa platesti cu ele, vanzatorii cheama Politia? Oops.
• Credeti ca timpul si banii consumati cu povestea vi se merita? Depinde.

Tocmai m-a mai sunat odata, dupa 3 saptamani de la ultima incercare, si s-a recomandat ca venind din partea altui prieten comun (inexistent, desigur), la care i-am dat-o fix peste nas.

FYI.